Plagiatul academic.Despre victime și consecințe cu Alin Fumurescu și Cary Nederman

Urmează să construiesc un atelier dedicat victimelor plagiatului în cadrul Colocviului internațional de la Universitatea din Coimbra. Colegi și colege care au trecut (unii chiar ani de zile) sau mai trec încă prin calvarul creat de denunțarea unui plagiat. De la presiunea sau amenințarea universității sau a șefului direct la presiunea avocaților care îi apără în instanță pe plagiatori, e un drum al suferinței, al deturnării unei vieții și cariere academice corecte de la rosturile ei. „Mi s-a-ntâmplat într- zi” e titlul atelierului. Ziua în care începe să se reverse asupra ta valul amenințării, al presiunii. Tu ai demonstrat cu probe plagiatul, dar…

În cazul plagiatului se vorbește rar despre victime. Și mai rar, credem că ele sunt de un singur tip: autorii de unde au furat plagiatorii. Mai există și doilea tip: cei care fac sesizarea de plagiat și sunt supuși presiunii, amenințării fie instituționale, fie direct din partea plagiatorilor. Victimele trec prin momente – unele pot dura ani de zile – de (mare) disconfort psihic, activitatea lor obișnuită e perturbată, iar mai rar depresiile care survin pot duce la moarte. Dar cazul vreunui plagiator dovedit care să treacă prin așa ceva încă nu a devenit public.

Cum se pot apăra victimele? Vom încerca să vedem împreună, la Coimbra și sub egida IRAFPA dacă, dincolo de mecanismele de prevenție puse în lucru de universități (Comisii de etică, Coduri de etică, Regulamente, Norme, prevederi legale ale statului respectiv), putem imagina mecanisme similare pentru a sprijini victimele. Paralela cu cu războiul declanșat de Rusia contra Ucrainei se impune căci aceste victime, din mediul academic și al cercetării, trebuie, câteodată, să „fugă” ori nu se pot apăra contra asaltului declanșat de instituție, de unii colegi etc. Nu odată sunt asediați în propriul domeniu profesional de către „agresori” academici. Ce cred victimele plagiatului despre ce li s-a întâmplat? Un exemplu, în cele ce urmează.

Profesorul asociat Alin Fumurescu de la Universitatea din Houston publică un serial pe contributors.ro despre un plagiat serial. În cel mai recent episod, din 9 martie, (https://www.contributors.ro/mineriadele-mintii-v-de-dumnezeu-nu-le-era-frica-si-de-oameni-nu-le-era-rusine/) și în contextul tentativei unui deputat de a legifera amnistia plagiatorilor doctorali de dinainte de 2011, despre care am publicat și eu pe blogul meu, www.marianpopescu.arts.ro, preluat și pe contributors.ro, pe 8 martie, (https://www.contributors.ro/clarificari-pentru-plagiatori/), profesorul Fumurescu îi ia un interviu profesorului Cary Nederman de la Texas A&M University despre care spune că este una dintre victimele plagiatului serial comentat.

Mi s-a părut relevant acest interviu pe care îl redăm în română cu acordul profesorului Alin Fumurescu.

„(AF) Corectați-mă dacă mă înșel, dar cred că ați început să publicați articole și cărți în urmă cu treizeci de ani. Înainte de acest caz românesc de plagiat, cât de des v-ați confruntat cu această situație? În Canada, în SUA, în Europa?

(CN) Primul meu articol de revistă menționat a fost publicat în 1981, așa că sunt în acest domeniu de foarte, foarte mult timp. După știința mea, nu am mai întâlnit niciodată un caz în care propria mea lucrare să fi fost plagiată direct și literal în mod atât de flagrant de către un alt cercetător. Cu siguranță, pot indica cazuri în care o idee care putea fi incontestabil legată de cercetarea mea a fost însușită fără a fi citată. Dar cuvintele folosite nu au fost în niciun caz ale mele. Permiteți-mi să menționez, de asemenea, că, pe lângă lunga mea carieră în Statele Unite, am lucrat, de asemenea, în Canada și Noua Zeelandă pentru perioade considerabile de timp, astfel încât experiența mea în lumea profesională este vastă. Cunosc direct un caz în care un coleg (acum decedat) a furat două lucrări de la unul dintre studenții săi absolvenți. Când a fost descoperit, a fost cenzurat (și retrogradat, dacă îmi amintesc corect) de către universitate după o anchetă adecvată. Cred că studentul în cauză – care a renunțat la program, inutil să mai spun – l-a dat în cele din urmă în judecată pe colegul respectiv și a obținut o înțelegere. Mai mult, întreaga poveste a ajuns pe prima pagină a ziarului local. Să mai spun că realizările sale academice au fost puse sub lupă în mod constant după aceea?

Desigur, am văzut multe situații – începând cu primul semestru în care am fost asistent universitar, în 1978 – în care studenții au comis plagiat. Atunci când acest lucru a fost constatat, fie au fost dați afară din instituție, fie comportamentul lor a fost inclus în dosarul lor permanent. Și, în mod firesc, nu li s-a acordat niciun credit pentru cursul în cadrul căruia au comis plagiatul.  

Așadar, se produce plagiatul în mediul academic? Cu siguranță. Dar, în cei 40 de ani de când am început să îmi public cercetările academice, nu am avut niciodată un exemplu atât de flagrant de acest tip de comportament necorespunzător. Și permiteți-mi să subliniez că am publicat mai mult de două duzini de cărți și literalmente sute de articole în reviste, capitole de carte și recenzii, ca să nu mai vorbim de lucrări de conferință și seminar. Deși, în mod evident, nu pot ține evidența fiecărei publicații din cele câteva domenii de activitate profesională, citesc foarte mult, așa că, dacă cuvintele mele ar fi fost furate în acest mod, probabil că aș fi descoperit acest lucru. 

(AF) Ce părere aveți despre plagiat (a) în calitate de victimă a acestuia și (b) în calitate de profesor și cercetător? De ce se face atâta tam-tam pe tema asta? La urma urmei, nimeni nu moare în acest proces (deși unii pot primi amenințări). Care credeți că ar trebui să fie pedeapsa pentru o astfel de infracțiune (sau este la universitatea dvs.), mai ales dacă este repetată sau dacă asigură un titlu (să zicem, doctor sau master) și/sau alte beneficii materiale?

(CN) Răspunsul evident la întrebarea „Cui îi pasă?” are legătură cu chiar chestiunea proprietății intelectuale. Eu îmi produc scrierile cu propria muncă și energie, precum și cu propriul talent. Așa cum le spun propriilor mei studenți, suferința onestă este o componentă necesară a unei gândiri asidue. Așadar, am suferit MULT. Mai precis, mi-am petrecut o viață întreagă perfecționându-mi meșteșugul de autor pentru a-mi exprima gândurile către cititori într-un mod clar și accesibil.

Dar miza este mai mult decât atât. Întotdeauna am privit scopul cercetării academice în termeni dinamici, ca pe un proces, nu ca pe un punct final. Nu m-am așteptat niciodată ca ceea ce public să fie „ultimul cuvânt” pe orice subiect. Ceea ce am sperat întotdeauna, în schimb, este că munca mea îi va stimula pe alții să avanseze mai departe, construind pe baza a ceea ce am făcut eu și, uneori, oferind motive întemeiate pentru a o respinge sau cel puțin pentru a o califica. Plagiatul este un afront adus naturii înseși a cercetării intelectuale, deoarece refuză să se angajeze în schimbul de informații necesare pentru dezvoltarea și aprofundarea cunoștințelor.  Este o fundătură și nimeni care se angajează în acest sens nu are pretenția de a contribui la progresul la care se angajează, în mod inerent, cercetarea științifică. Cu alte cuvinte, sunt falsuri, nu doar pentru că prezintă ideile și cuvintele altcuiva ca fiind ale lor, ci și pentru că insultă esența activității academice. Citați-mă și citați-mă – asta nu face rău nimănui deloc – și dacă nu sunteți de acord cu mine, expuneți-vă motivele. Dar nu faceți altceva decât să omorâți copaci și să irosiți timp și resurse valoroase dacă nu aveți nimic propriu de spus altcuiva. Găsește-ți o altă viață care să se potrivească propriilor tale abilități. Iar dacă nu o faceți, așteptați-vă să vi se impună (și ar trebui să vi se impună) cele mai severe sancțiuni: retragerea diplomelor nejustificate, îndepărtarea de la numirile profesionale, dezaprobarea publică și rușinea. Cu alte cuvinte, unei astfel de persoane ar trebui să i se administreze ceea ce se numește eufemistic „pilula otrăvită”. Și asta este în mod constant ceea ce se întâmplă, după observația mea, cu cei care sunt prinși în abateri de această amploare.

(AF) La urma urmei, nu este plagiatul o formă de lingușire? Așa cum se spune că ipocrizia este omagiul pe care viciul îl aduce virtuții… Ce părere aveți?

(CN) După cum își dă seama oricine care l-a citit pe Cicero, sau pe Plutarh, sau pe Ioan de Salisbury (sau pe Machiavelli, de altfel), flatarea este o crimă, nu o completare. (Dan Kapust* a publicat recent o carte lăudabilă * chiar pe această temă.) Nu spun că nu apreciez colegii care își exprimă admirația sau recunoștința pentru erudiția mea. Dar faptul că oricare dintre ei îmi repetă în mod necritic ideile și cuvintele (mai ales pentru propriile lor interese, de orice fel) constituie de fapt un afront la adresa a ceea ce încerc să realizez. De ce? Pentru că ei înlocuiesc gândirea independentă – însăși inima investigației intelectuale – cu nepăsarea. Ei demonstrează ignoranță, în sensul pe care îl înțelegea Socrate. Așa că nu, nu, nu doresc să fiu copiat de oameni care, prin simplul act de regurgitare a cuvintelor mele, își dezvăluie propria prostie. Prefer cu mult mai mult oamenii care îmi contestă cuvintele, chiar dacă sunt în profund dezacord cu motivele pentru care ei fac acest lucru. Oamenii care mă contestă sunt cei de la care învăț. Și, atâta timp cât mai respir, nu doresc să opresc niciodată progresul propriei mele educații.”

*Flattery and the History of Political Thought, Cambridge University Press, 2018.

Spread the love

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *