Cetate a Cunoașterii, Universitatea suportă frecvent intruziunea multiplicată a calului troian al fraudei, complicității, lașității. Cel mai adesea calul troian al plagiatului este și cel mai primejdios căci alterează fundamental ideea de cunoaștere onestă, corectă, responsabilă. Și deteriorează evident, când situația devine publică, imaginea universității. Dar când nu devine?
Cele de mai jos sunt un articol încredințat mie de o colegă din altă universitate și țară, care cunoaște din propriul calvar ce descrie în articol, și o prezentare a unui roman cu un subiect similar, roman exemplar pentru cum funcționează calul troian al plagiatului și victimele pe care le produce acțiunea sa. Dar și consecințele asupra carierei universitare, asupra familiei. Cauze majore: indiferența, ignorarea sau presiunea omertà când vine vorba de fraudă academică.
Evangeline Savoie
PlagIAt
PLAGiaT
Am avut un șoc citind articolul Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați ChatGPT – avertizează cercetătorii, de Suzanne Colpron, publicat în La Presse din 10 august 2023
Articolul original poate fi văzut aici
(https://www.mcpdigitalhealth.org/article/S2949-7612(23)00036-6/fulltext).
Și… în calitate de cercetător, mi-am amintit de o teză la care fusesem unul dintre îndrumătorii/coordonatorii științifici și care mă uluise pentru că, în ciuda aparenței sale științifice, ea era, de fapt, imposibil de înțeles, ceea ce îmi sugera o mare posibilitate de fraudă sau de plagiat. În contextul de astăzi, aș zice că această teză arăta de parcă ar fi fost scrisă de ChatGPT. De altfel, unul dintre ceilalți coordonatori mi-a mărturisit, imediat după ce a citit articolul acesta, că și el se gândise că teza aceea ar fi fost produsă de un robot! Asemănările dintre performanțele softului descrise în articol și cele ale lucrării ce fusese corectată de noi ne îndreptățeau suspiciunea.
Lucrarea aceea, bine scrisă, fără greșeli de ortografie, dar plină de falsuri științifice bazate pe referințe modificate față de original, adesea irelevante, chiar inventate de la zero, era, de fapt, un document trompe-l’oeil care îi putea păcăli pe toți cei care l-ar fi consultat, cu excepția specialiștilor în domeniu.
Dincolo de acest puternic resentiment, articolul despre ChatGPT rezuma de fapt „prea” bine chiar evaluarea noastră privind valoarea științifică a acestei teze, fără a uita nici chiar referințele ei înșelătoare, teză care fusese, în ciuda acestor defecte grave, trimisă și acceptată pentru absolvire de către universitate (poate pentru a nu se pierde o parte din subvenție). Suntem nevoiți, însă, să admitem, că ea nu ar fi putut fi un produs al ChatGPT sau al oricărui alt software de inteligență artificială (AI), deoarece evaluarea ei data de câțiva ani, atunci când un astfel de software nu era încă disponibil pe piață.
La momentul respectiv, a fost nevoie să recunoaștem, deloc cu inima ușoară (pentru a nu-i jigni pe coordonatorii științifici respectați în domeniul lor de cercetare), că autorul tezei nu înțelesese nimic din cercetarea ale cărei presupuse rezultate le prezenta. De altfel, ulterior, a reieșit că studentul a refuzat sistematic ajutorul îndrumătorilor săi în procesul de cercetare, astfel încât el să fi putut produce un document care să îndeplinească măcar minimal cerințele academice și să fie în conformitate cu regulile din domeniul său de cercetare. Succesiunea paragrafelor era dezarticulată, titlurile secțiunilor nu aveau legătură cu textul care le urma. Aspectul cel mai îngrijorător al textului era că îi făcea pe autorii citați să spună lucruri pe care nu le scriseseră niciodată și să ajungă la concluzii care nu erau ale lor. După ce condusesem atâtea cercetări în domeniu, cunoșteam și eu foarte bine lucrările citate, ca și analizele și concluziile lor științifice, precum și lucrările celor care rezumaseră în mod pertinent aceste publicații la care ne referim. Era uluitor și un nonsens total, care nu corespundea cu standardele activității anterioare a coordonatorilor recunoscuți pentru probitatea lor științifică.
Verificarea unei referințe citate după un paragraf, care părea irelevantă pentru susținerea textului, a condus direct la aceeași referință, dar în sprijinul unui paragraf aparținând tezei unui absolvent anterior, teză ce fusese pusă online de universitatea sa. Acest paragraf, ca și alte multe ale aceluiași autor, se regăseau, un pic altfel reorganizate, în documentul evaluat de noi. Dacă ne uităm astăzi la conținutul câtorva pagini ale acestui document (care a fost pus la dispoziția publicului larg pe internet de către universitate), este ușor de constatat că foarte multe paragrafe și chiar pagini întregi apar masiv în alte lucrări ale studenților (de asemenea accesibile pe internet). Această asamblare prezintă, de exemplu, în alternanță, un paragraf dintr-un document de cercetare al unui autor-sursă cu un paragraf dintr-un alt document de cercetare al unui alt autor-sursă și tot așa, la nesfârșit. Sau: o propoziție lungă de la un autor sursă este tăiată în două, cu referințele inserate la sfârșitul primei propoziții, dar fără nici o legătură cu aceasta, și așa mai departe. Alte două capitole sunt total similare cu cele ale altor doi autori sursă. Tot acest joc de-a peticitul ar putea deci să explice irelevanța, tot acest „nonsens” științific al tezei.
O analiză mai amănunțită ar dezvălui cu siguranță că aproape trei sferturi din paginile documentului conțin paragrafe sau chiar pagini întregi care ar fi posibil să fie împrumutate, dacă nu chiar plagiate, și că cel puțin jumătate dintre referințe sunt false. Și asta pentru că aceste paragrafe sunt supuse unei utilizări sistematice a parafrazării îmbrăcate într-un stil care curge ca un izvor și fără conflicte ortografice. Utilizarea scandaloasă a parafrazării maschează relativ bine furtul în fața unui cititor nespecialist, la fel ca și efortul susținut de a elimina termenii de specialitate prezenți în textele originale, termeni care ar fi putut conduce rapid la „împrumuturile” nelegitime! Acest mecanism aproape automat de inversare a unor segmente de fraze originale le golește complet de sens sau introduce falsuri științifice care sunt apoi atribuite în mod eronat autorilor citați. La fel, modificarea referințelor care susțin aceste paragrafe „împrumutate” sau „plagiate prost” (dacă îmi permiteți această expresie) este tot o modalitate de a reduce riscul consultării imediate pe internet de către cititor și, prin urmare, accesul rapid la lucrările sursă digitalizate disponibile pe internet care ar putea evidenția manipulările textului. Un robot computerizat poate asimila toate informațiile disponibile pe internet, dar are el oare discernământul necesar pentru a distinge între informațiile care pot fi calificate drept veridice sau oneste și cele care provin din texte denaturate sau din tehnici de manipulare a textului?
Pe scurt, dincolo de ceea ce poate face astăzi un robot informatic (fără a putea fi tras la răspundere în vreun fel), am putea spune că în teza noastră a fost vorba despre un plagiat intenționat și metodic, cu scopul de a produce un text plauzibil pentru un cititor naiv?
După ce veți citi acel articol despre ChatGPT, veți înțelege de ce nu ne-am putut abține să constatăm o asemănare între această producție dubioasă și erorile de factură robotică. Ceea ce se observă la ChatGPT să fie un efect pervers al inteligenței artificiale sau acela al unui creier uman viclean, sau, poate, un cocktail din ambele?
ANALIZA SITUAȚIEI
Așa cum am prezentat în prima parte a acestui text, teza, un document Frankenstein, era departe de cercetarea care ar fi trebuit să fie produsă. Acest document, supus azi unei evaluări științifice, ar semăna cu o producție robotizată, dar cu o singură diferență: intenția de a înșela! Rezultatul acestor manevre sistematice de înșelăciune este o lucrare lipsită de orice abordare științifică și care, după părerea mea, ar putea fi produsă de un robot din zilele noastre… poate chiar mult mai bine!
Diferitele tehnici de însușire a lucrărilor altora pentru a le face să treacă drept proprii, prezentate în cele câteva exemple din prima parte a acestui text, impun ipoteza unei reale dificultăți a studentului în realizarea obiectivelor formării sale. Cum cele câteva secțiuni neîmprumutate ale lucrării sale nu parcurg un plan metodologic privind utilizarea lor în contextul cercetării, ele produc, în consecință, rezultate nevalabile și discuții abracadabrante, din care nu se poate deduce decât că lucrările la care se face referire nu fuseseră niciodată consultate, cu atât mai puțin citite și înțelese; în același fel, cercetările autorilor „furați” nu au fost asimilate, decât doar cât să le fie însușit rezultatul și prin modificarea referințelor să se împiedice accesul unui cititor. De exemplu, un autor-sursă a cărui introducere la teza sa de doctorat a fost în foarte mare măsură împrumutată (…plagiată?) nu este deloc citat la sfârșitul paragrafelor „piratate” și este complet absent din bibliografie. Având în vedere că această cercetare se referea la analiza unei alte specii decât cea studiată și că ea era disponibilă pe internet, nu ne putem închipui decât că un plagiator experimentat a decis să nege existența ei în bibliografie, asigurându-se astfel că o fură liniștit!
Întrebarea ce rămâne:
Cum este posibil ca autorul unei astfel de mascarade să nu-și fi dat seama că acest exercițiu de înșelăciune de un nivel atât de masiv, prin parafraze interpuse și referințe eronate, inadecvate și chiar inventate, produce o enormă colecție de falsuri care denaturează cunoașterea științifică și contaminează transmiterea ei?
O intenție de plagiat?
De ce să scrii o teză împrumutând și modificând sistematic textele altor autori din domeniu? Se folosesc frecvent astfel de practici, fie pentru a promova un examen, fie pentru a obține o diplomă, de către studenți care, din diverse motive, sunt împiedicați să atingă obiectivele unui curs sau ale obținerii unei diplome, dar pentru care atingerea acestor obiective este „vitală”. Însă, în cazul analizat, oare studentul a fost conștient de la început de faptul că, probabil, nu va avea capacitatea sau voința de a susține efortul necesar pentru realizarea unei lucrări de cercetare autentică și că va fi nevoit să-și obțină diploma „sa” cu orice preț, chiar dacă acest lucru va însemna să se joace cu munca altora? Plagiatul „cu orice preț” i s-a părut o soluție, sau mai degrabă soluția cea mai rapidă și care necesită cel mai mic efort, în loc să muncească mai mult pentru a compensa dificultățile sale de învățare. Ar fi folosit oare acest student ChatGPT dacă ar fi fost disponibil la vremea aceea? Posibil că da, deoarece este mult mai rapid. L-ar fi folosit însă în mod critic și inteligent? Lăsați-mă să mă îndoiesc!
Poate un student să-și înșele singur conducătorii științifici și instituția?
Pentru a reuși o astfel de mascaradă și pentru a putea trece prin toate etapele de corectare și verificare care duc la absolvire, cu siguranță este nevoie de sprijinul unor persoane cu autoritate care să împiedice persoanele competente din jurul studentului (în principal, îndrumătorii săi de cercetare) să își dea seama de această înșelăciune. În consecință, era necesar ca autoritățile în funcție să fie manipulate pentru a-i reduce la tăcere, dacă nu chiar a-i elimina, pe aceia care ar fi putut remarca marea slăbiciune științifică a tezei și jefuirea nerușinată a muncii altora.
Ce trebuie să se știe:
Se pare că studentul începuse cu câteva luni înainte să încerce să scape de conducătorul său de cercetare, făcând o primă intervenție defăimătoare la directorul de studii avansate al departamentului său. S-a plâns autorităților programului de doctorat cu privire la cerințele excesiv de ridicate ale îndrumătorilor săi, cărora le ceruse în repetate rânduri să reducă volumul de muncă necesar pentru teza sa și să devanseze data de prezentare sub diferite pretexte.
Studentul a prezentat cu reticență îndrumătorilor săi o primă schiță a tezei sale, care nu era complet finalizată, pentru a fi corectată, refuzând mereu ajutorul oferit de îndrumători și căutând în continuare sprijinul autorităților prin defăimare continuă. Se pare și că Departamentul de Studii Avansate a încercat să-i determine pe conducătorii de teză să semneze în alb un proces verbal de prezentare în fața comisiei de susținere doar pe baza schiței pe care abia o smulseseră anterior. După ce, în cele din urmă, au obținut o copie „finală” a tezei pentru a fi corectată, îndrumătorii au fost nevoiți să sesizeze din nou facultatea și administrația departamentului despre îngrijorarea lor persistentă privind calitatea științifică foarte slabă a tezei și despre refuzul studentului de a primi ajutor și îndrumare! Deloc ușor, îndrumătorii au fost în cele din urmă de acord să trimită comisiei de susținere o copie a tezei, cu condiția ca, în conformitate cu regulamentul, ei să fie în mod expres exonerați de orice responsabilitate privind calitatea științifică a lucrării, rămânând doar evaluatori la fel ca și ceilalți membri ai comisiei. În timpul acestei evaluări a tezei de către membrii comisiei de susținere, directorul de cercetare a descoperit numeroasele „împrumuturi” din alte lucrări și texte cunoscute.
Se sesizează un plagiat autorității universitare?
Un astfel de document, care conținea atâtea „împrumuturi”, trebuia denunțat în conformitate cu regulamentele universitare ce impun tuturor să raporteze și să documenteze frauda academică. Cinci luni mai târziu, așteptând încă decizia Comisiei de disciplină a facultății cu privire la continuarea sau nu a procesului de evaluare a tezei, prorectorul universității a trimis conducătorilor de doctorat ai studentului un e-mail prin care le retrage supravegherea cercetării acestuia, cerându-i totodată decanului să numească un alt conducător de doctorat care să asigure continuarea procesului de evaluare a tezei, ce fusese întrerupt, conform regulamentelor, în urma sesizărilor de plagiat. Și, ca prin farmec, dispar și evaluările științifice anterioare și rapoartele de plagiat ale conducătorilor de cercetare. Ba mai mult, câteva ore mai târziu, chiar în aceeași zi, unul dintre îndrumători a mărturisit că a aflat… din întâmplare… că prezentarea finală a tezei de doctorat a studentului avusese loc sub presupusa conducere a unui coleg din afara domeniului, chiar cu câteva zile înainte ca îndrumătorii să fie concediați oficial prin e-mail. Pentru ca prostia să fie și mai mare, persoana cu autoritate care ar fi semnat decizia de înlăturare a îndrumătorilor nici măcar nu mai era în funcție de câteva săptămâni la momentul când decanul ar fi transmis e-mailul nedatat (!) al acelei persoane cu autoritate. Și, în mod curios, e în continuare o tăcere mormântală a conducătorilor de cercetare cu privire la plagiat, la conținutul pseudoștiințific derizoriu al tezei și la însușirea prin furt a proprietății intelectuale.
În deplină cunoștință de cauză
Universitatea nu numai că a acordat diploma acestui student, dar, mai rău, a pus la dispoziție teza pe site-ul său, în acces liber, câteva luni mai târziu. Și atunci, roata s-a întors: autorii sursei, împreună cu foștii lor conducători de cercetare, au descoperit că teza disponibilă pe internet conținea, de fapt, „împrumuturi foarte generoase” din lucrările lor, precum și referințe eronate sau irelevante și modificări ale propriilor idei și texte, ceea ce a făcut ca teza să fie ininteligibilă pentru orice persoană competentă în domeniu. Toți acești oameni s-au plâns la universitate. Sesizările privind dovezile fără echivoc ale plagiatului nu au părut să afecteze instituția, întrucât nici măcar denunțul autorilor sursă la rectorat nu a dus la nimic; dimpotrivă, 16 luni mai târziu, prorectorul responsabil de caz i-a trimis politicos la „plimbare”.
Ulterior, un institut internațional a cărui misiune este de a proteja și apăra integritatea academică și de a conduce lupta împotriva fraudei și a plagiatului științific a documentat sistematic, cu ajutorul propriilor instrumente, diferitele texte plagiate și tipuri de plagiat din această teză, după care a denunțat plagiatul și complezența instituției, propunând în același timp o mediere. Universitatea, prin intermediul avocaților săi, a amenințat doar cu defăimarea institutului și a directorilor de cercetare „ejectați” anterior de către vicerectorat. Teza „rușinoasă” este, prin urmare, încă accesibilă pe internet și prezintă chiar un anumit interes, întrucât a fost citată foarte frecvent. Rămâne doar să sperăm că cei care citesc acest document, inclusiv robotul ChatGPT, sunt suficient de bine echipați pentru a nu divaga și a crede în vreo oarecare validitate științifică.
De ce o astfel de derivă de la integritatea academică?
O analiză retrospectivă a evenimentelor, în lumina informațiilor fragmentare obținute ulterior din diverse surse, ar putea ajuta la identificarea lacunelor care au condus la o astfel de abatere de la integritatea academică.
Și cu untul și cu banii luați pe el!
Odată cu descoperirea plagiatului în versiunea finală a tezei și confirmarea amploarei acestuia de către autorii sursă, este foarte posibil ca îndrumătorii de cercetare să fi înțeles în sfârșit comportamentul studentului față de ei, refuzul său încăpățânat de a fi îndrumat, deși asta l-ar fi putut ajuta să producă o lucrare de calitate. Căci, pe parcursul acestei supervizări (dacă ea ar fi fost posibilă), îndrumătorii ar fi putut, pe de o parte, să confirme fără echivoc incapacitatea studentului de a realiza o muncă academică de acest tip și, pe de altă parte, să demonteze frauda în orice moment (examinarea retrospectivă a proiectului prezentat anterior și cu reticență de către student ar fi dezvăluit că acesta era aproape în întregime plagiat). Chiar dacă frauda ar fi fost descoperită, ar fi fost încă timp pentru a o corecta înainte de prezentarea tezei. Subiectul tezei provenea direct din programul de cercetare al conducătorilor săi și folosea proprietatea intelectuală a acestora, o bază de date creată cu câteva decenii în urmă. Însă eforturile repetate ale studentului de a scăpa de îndrumătorii săi, încercând mereu să păstreze singur controlul asupra proiectului său de cercetare, sugerează că, în această perioadă preliminară, studentul își elaborase deja, probabil, un scenariu care să-i permită prezentarea tezei la bunul său plac și fără să treacă prin filtrul de corectare al îndrumătorilor săi. Prin înlăturarea lor, facultatea i-a permis studentului să prezinte o teză neverificată. Mai rău, se pare că instituția nu a dorit să se consulte cu îndrumătorii de cercetare pentru a obține o imagine mai completă a situației, cu atât mai puțin să îi notifice cu privire la decizia lor de a-l evalua pe student înainte de a fi depusă versiunea finală a tezei. Acest mod de a acționa pe ascuns sugerează o prejudecată instituțională bazată exclusiv pe acuzațiile neverificate ale studentului, sugerând, în același timp, că instituția sau anumite autorități își dăduseră seama de existența plagiatului și de calitatea academică foarte slabă a tezei (așa cum și conducătorii de cercetare ai acesteia denunțaseră în mai multe rânduri către administratorii academici). S-a permis astfel, în cunoștință de cauză, utilizarea clandestină a proprietății intelectuale a cercetătorilor.
În fine, o explicație?
La treizeci și nouă de luni de la acuzațiile de plagiat, foștii conducători de cercetare au aflat că studentul depusese împotriva lor, cu trei ani în urmă, la Comisia de disciplină, o plângere de hărțuire psihologică. Contrar tuturor așteptărilor și în urma unui raport privind acceptarea plângerii întocmit de o firmă juridică externă și bazată exclusiv pe plângerea studentului, universitatea a luat măsuri pentru a se asigura că studentul își poate continua parcursul academic. Să fie asta o justificare pentru înlăturarea manu militari a conducătorilor de teză? De necrezut, se pare că șeful Comisiei de disciplină chiar i-ar fi avertizat pe foștii conducători de cercetare să nu întreprindă ceva ce ar putea fi interpretat de către student (care absolvise deja de câțiva ani) ca represalii împotriva sa: adică, obținerea unui acord semnat de confidențialitate privind proprietatea intelectuală (aceasta fiind o practică obișnuită și recunoscută în domeniul bazelor de date de acest tip, să semneze acorduri de confidențialitate când studenți sau cercetători doresc să le folosească pentru propriile cercetări, ceea ce nu ar putea ignora, decât în cel mai rău caz, un decan).
Rămâne să ne întrebăm doar dacă un astfel de „avertisment” nu ar putea fi la limita noțiunii de intimidare a foștilor îndrumători, nemaisocotind cauționarea faptelor ilicite din partea studentului. Deci așa de târziu au aflat foștii îndrumători de plângerea de hărțuire… plângere care nu le-a fost niciodată menționată și nici comunicată în timpul cât studentul s-a aflat în curs de susținere a tezei.
Facultatea, conștientă de această problemă privind proprietatea intelectuală, a optat totuși pentru punerea îndrumătorilor de cercetare în fața unui fapt împlinit, adică însușirea nejustificată a materialului lor de cercetare. Ar putea fi, cu siguranță, unul dintre motivele acestei operațiuni discrete. Iar coordonatorul nou-nominalizat și-a putut chiar încasa drepturile financiare pe care instituția le acordă în mod normal unui coordonator de teză la obținerea diplomei!
Bingo! Distragerea atenției de la fraudă prin acuzarea de hărțuire a conducătorilor științifici
Bună treabă! Trei ani mai târziu, îndrumătorii de cercetare au aflat în sfârșit de ce le fuseseră revocate mandatele. S-ar părea că în această instituție, denunțarea plagiatului era acum considerată hărțuire psihologică! Să fi fost asta o nouă strategie folosită de student pentru a contracara plângerea de plagiat din partea îndrumătorilor săi?
În sprijinul acestei ipoteze, douăzeci de luni mai târziu și la cererea directorilor de cercetare privind documentele care susțin această plângere, aceștia au primit o copie a raportului preliminar al cabinetului juridic extern însărcinat cu studierea admisibilității plângerii, precum și o copie a plângerii redactată aproape în întregime de către instituție, deci oferind puține informații. Și, conform raportului, care era preliminar și se axa exclusiv pe admisibilitatea plângerii, firma a considerat că este necesar să efectueze o investigație prevăzută de politica instituțională, adică să se întâlnească cu părțile implicate, deci inclusiv cu îndrumătorii de cercetare. S-a făcut asta? Ah, nu!
În pofida redactării țintite a plângerii, părea evident că cei doi îndrumători au fost vizați împreună ca hărțuitori, ceea ce este în concordanță cu actul de înlăturare a lor. Aveau o capacitate de hărțuire comună destul de mare, dacă luăm în considerare faptul că ei proveneau de la două universități diferite și care, în plus, se aflau în două orașe diferite!
Dar, surpriză! Raportul firmei a dezvăluit și data la care a fost depusă plângerea: la zece zile după ce studentul a primit raportul de plagiat de la facultate și cu patru zile înainte de a se prezenta în fața comisiei de disciplină. Ce curioase coincidențe temporale! Cineva, poate rău intenționat, ar putea crede că plângerea de hărțuire a studentului a urmat raportului de plagiat. Asta ar fi putut avea ca efect blocarea procesului de analiză a raportului de plagiat, deoarece nici o decizie pozitivă, nici una negativă nu ar fi putut fi emisă sau transmisă de această comisie: procedurile academice!…. Mai presus de toate, nu trebuie ignorat faptul că decizia unei comisii disciplinare, oricare ar fi ea, ar trebuit să fie transmisă părților implicate, conform regulamentului, în termen de câteva zile de la întâlnirea cu comisia de disciplină.
Lipsa unui răspuns din partea Comisiei de Disciplină ar putea fi interpretată ca un indiciu că scopul acuzației de hărțuire a fost acela de a se evita o decizie a acestei comisii și de a se prezenta denunțul de plagiat ca pe un act de hărțuire, pentru a scăpa astfel de director și co-director.
Reputația instituției: un punct slab.
Ce pârghii a avut studentul pentru a se asigura că nivelurile administrative, de jos până sus, pot proteja un plagiator, că regulamentele instituției îi ofereau instrumentele necesare pentru un răspuns onest și legal la o astfel de abatere?
De fapt, universitatea a acționat cu ipocrizie pentru a se asigura că plagiatorul a obținut ceea ce dorea; înlăturându-i pe denunțători, a făcut să dispară pe ascuns denunțurile de plagiat și evaluarea calității științifice jalnice a tezei, punându-i în fața faptului împlinit.
Dar ce era atât de înspăimântător pentru universitate? Este adevărat că reputația oricărei instituții publice sau semipublice este o pârghie puternică, mai ales de când există rețelele sociale și bârfitori fără scrupule. Pe aceste platforme se poate spune orice, chiar și fake news. Reputația, însă, trebuie păstrată intactă și curată dacă vrem să continuăm să atragem studenți (o sursă majoră de finanțare) și să creștem numărul lor, chiar dacă asta înseamnă să aplicăm criterii de admitere cât mai flexibile pentru accesul la învățământul superior (chiar și pentru cei care ar putea avea dificultăți în acest sens). Aceste obiective sunt lăudabile și benefice pentru societate, dar riscul de a găsi studenți cu o moralitate cam îndoielnică ar putea crește în fața capcanelor cu care se confruntă azi învățământului universitar.
Câtă lașitate din partea instituției pentru a-și salva reputația în fața amenințărilor unui trișor că face publice anumite informații după cum vrea!
Un gând înfricoșător!
Universitatea are responsabilitatea de a proteja și garanta integritatea academică care trebuie să însoțească producerea și transmiterea cunoștințelor științifice. Mult prea des, asta înseamnă doar o bună intenție prevăzută în regulamentele ei, în publicitatea sa, în afișe, postere și pliante.
Ce să mai crezi despre comentariile transmise din gură în gură, de la o generație de studenți la alta, care îi avertizează pe noii veniți: Nu ezitați să depuneți o plângere pentru hărțuire împotriva profesorului vostru dacă el nu vă oferă ceea ce doriți, cum ar fi mărirea unei note, reducerea volumului de muncă pentru o disertație sau o teză de finalizat, etc. și, apoi, veți vedea, nu vă faceți griji, vă va oferi. Ironia: acestea să fi fost raportate textual de către studentul plagiator către conducătorii săi de cercetare încă de la începutul doctoratului sub îndrumarea lor. Să crezi că procesul de hărțuire e ceva banal și că poate fi folosit pentru alte scopuri.
Te întrebi dacă profesorii și autoritățile universitare se simt mult mai bine dacă, zi de zi, închid ochii (profesorii) sau îi reduc la tăcere pe cei care denunță deficiențele instituției în materie de integritate științifică amenințându-i astfel reputația (autoritățile). Nu vezi nimic, nu auzi nimic, nu spui nimic: cei care nu denunță subminează cu asiduitate integritatea instituției și încrederea publicului și speră că asta o să treacă? Pentru a găsi o explicație, alta decât lașitatea sau teama de a-și pierde locul de muncă, să admitem că Freud avea dreptate sugerând că oameni ca aceștia au fost mai întâi ei înșiși escroci, sau le-ar fi plăcut să fie?
De altfel, având în vedere precaritatea posturilor de conferențiar, de ce ar fi aceștia înclinați să raporteze plagiatul într-un examen sau într-un raport de laborator? În cazul în care studentul plagiator ar contesta raportul, nu ar fi obligat el să se întâlnească cu comisia de disciplină, iar în cazul în care studentul ar face apel, nu ar avea loc o nouă întâlnire cu aceeași comisie și, în cele din urmă, la cererea studentului și în conformitate cu regulamentul, o altă întâlnire cu comisia de disciplină instituțională? Efortul necesar pentru a parcurge toate aceste proceduri de denunțare a fraudei nu ar putea fi considerat de către profesori o risipă de energie, ce ar trebui cheltuită pentru alte aspecte ale activității lor? Un decan n-ar fi tentat oare să sfătuiască un profesor care a avut dreptate denunțând un plagiat să nu-și mai piardă timpul, mai ales în cazul lucrărilor de mari dimensiuni, cum ar fi disertațiile și tezele, și, astfel, să evite posibilitatea de a fi ținta unei plângeri de hărțuire din partea studentului vinovat? Asta ar asigura și liniștea administrativă, dar și posibilitatea ca studenții, cu diploma în mână, să-și poată începe o carieră „strălucită” în societate!
Declarațiile de plagiat către autorități sunt doar vârful unui iceberg?
Profesorii și autoritățile universitare sunt indiferente. Recenta ofertă de conferințe făcută unei asociații de profesori universitari de către un institut internațional cu expertiză în domeniul luptei împotriva fraudei academice și a plagiatului, în vederea prezentării a 10 instrumente care să ajute la detectarea și documentarea fraudei și a plagiatului, se pare că nu a fost acceptată, deoarece interesele membrilor săi sunt în prezent concentrate pe alte preocupări!
Și pentru că teza „rușinoasă” pare să fie încă accesibilă pe internet, nu putem exclude posibilitatea ca falsurile pe care le transmite să fie expuse din nou într-o zi de către experți în domeniu sau poate de către AI sau Chat GPT. Înșelăciunea științifică scoasă la lumină ar putea ridica îndoieli cu privire la probitatea instituției care a permis acest lucru! Va încerca oare universitatea să se spele pe mâini, aruncând toată vina pe foștii îndrumători pe care ea însăși i-a sancționat și a încercat să le pună botniță pentru că au acționat ca „denunțători” în conformitate cu propriile regulamente ale instituției? În cele din urmă, însă, universitatea va fi mult mai grav pătată decât ar fi fost un singur student găsit în mod clar în culpă!
În concluzie: ChatGPT și înșelătoria umană
O teză structurată pe baza unor texte „împrumutate și refăcute cu stângăcie” pentru a-i da o aparență pseudo-științifică este rodul unei înșelăciuni VOLUNTARE, spre deosebire de produsul livrat de ChatGPT! Într-o bună zi, softul va primi „intenția” de a înșela, dar această intenție programată va fi întotdeauna… una umană! Până atunci, în cazul nostru avem de-a face cu un artist închipuit, iar universitatea ar fi făcut mai bine dacă i-ar fi acordat o diplomă în „Arta escrocheriei și șantajului” și nu într-un domeniu de cercetare! Poate o va face!
Există mai multe programe software pentru detectarea plagiatului, cu diferite grade de succes, se pare. Ar fi fost capabil oare ca IA să identifice neconcordanțele, neverosimilitățile și permutările între textul tezei și cel al lucrărilor publicate și din citatele de susținere și, ca o condiție prealabilă, ar fi fost capabilă să depisteze eficient referințele deghizate/alterate pentru a scăpa de urmărirea lor virtuală? Cred că ar fi posibil ca IA să fie cea care va trebui să intre în lupta împotriva plagiatului cu ajutorul roboților inteligenți. Dar chiar și în fața plagiatului demonstrat de instrumente puternice produse de IA, tot lașitatea umană va fi cea care va pune mereu în pericol integritatea academică.
Cazul descris aici este doar unul dintre numeroasele existente în multe instituții numite de înalt grad al cunoașterii. Exemplele abundă. Și asta nu este de bun augur pentru IA care se află deja între zidurile lor. O instituție atât de permisivă pentru a interveni, chiar dacă are instrumentele necesare pentru a o face, va dori ea să intervină atunci când se va dovedi că trișarea a fost generată de inteligența artificială? Va fi panică, iar vechea și buna zicală nu văd nimic-nu știu nimic-nu aud nimic și vechiul laissez-faire vor putea oare să o scoată din încurcătură?
Când vor fi oare curățate grajdurile lui Augias? Mitologia ne spune că ele nu au fost niciodată curățate, deoarece vitele sale divine erau imune la orice boală, deci nu era nevoie să fie curățate! Cu siguranță, ar merita să ne gândim la asta.
23 februarie 2024
Irma Bernard, Ressemblances troublantes, L’Harmattan, 2022, 225 pag.(În rom.: Asemănări tulburătoare)
Scris la persoana a treia, romanul e istoria incredibilă a cum lucrarea ei de abilitare a fost plagiată de un universitar influent. Irma e la bibliotecă și vrea, după opt ani, să reia această lucrare, să o aducă la zi și își aduce aminte că, cu niște ani în urmă, l-a întâlnit pe Iphicrate, cercetător, care avea preocupări, teme de cercetare relativ similare cu ale ei în epocă. Caută ce-a publicat acesta de la data acelei întâlniri și…îndoiala, suspiciunea încep să își arate colții când recunoaște formulări de-ale ei, apoi pagini, capitole în publicațiile lui Iphicrate. Coșmarul începe căci nu numai că Iphicrate, universitatea unde susținuse lucrarea pun presiune pe ea când începe să întrebe, să ceară explicații, dar intră în scenă și avocații. Și ține ani de zile. Și Irma trece prin stări dramatice, incertitudini lungi, oboseală, cheltuie cu onorarii pentru avocați. Totul pentru a determina ca cei vinovați să recunoască.
Desigur, Irma Bernard scrie despre…ficțiuni, numele, cele două țări au nume fictive ca toate personajele. Faptele sunt, însă, reale. Când coșmarul s-a sfârșit, după mulți ani, Irma a vorbit public despre toate acestea.
