Drd. Cătălin Constantinescu-Mărunțel
În textele precedente am tratat problema rolului normelor etice prin prisma ideii de angajare a răspunderii unei persoane specifice pentru abateri săvârșite în activitatea profesională. A fost o alegere deliberată, menită să ofere o mai plastică explicație a modului în care o organizație de orice fel se poate folosi de normele etice pentru a-și crea un mediu de lucru conform valorilor fundamentale îmbrățișate de societățile europene de astăzi. Din păcate, este posibil să fi creat o falsă impresie cu privire la dimenisiunile posibile ale subiectului. Căci nu trebuie uitat că asumarea unei identități întemeiate pe valorie etice trebuie să fie în primul rând o inițiativă a mediului universitar în ansamblul său, iar abia în plan secundar să se vegheze la însușirea și respectarea ei de către fiecare membru al acestui colectiv. De altfel, conform art. 124 din Legea Educației Naționale[i], universitățile, fie că sunt de stat sau private, răspund public pentru activitatea lor, ceea ce presupune, inter alia, că sunt obligate „să respecte politicile de echitate și etică universitară, cuprinse în Codul de etică și deontologie profesională aprobat de senatul universitar”.
Tocmai de aceea, Carta Universitară[ii], un document în care sunt prezentate principalele trăsături ale mediului universitar, trebuie să facă referire și la Codul de etică și deontologie profesională universitară[iii]. Această referire ar fi, însă, lipsită de orice valoare practică dacă nu ar stabili și o obligație generală de obediență a membrilor comunității academice față de normele etice. În acest sens, merită notat că art. 23 alin. (2) lit. b) din Carta Universității din București, în continuare C.U.B., stabilește obligația studenților de a respecta normele etice, iar art. 24 alin. (2) lit. e) din același document menționează obligația personalului didactic și de cercetare de a „de a respecta în orice împrejurare standardele eticii universitare”.
Codul etic al Universității din București[iv], în continuare și C.E.U.B., reglementează situațiile ce pot apărea în viața academică atât prin norme cu un grad ridicat de generalitate[v], cât și prin norme mult mai specifice[vi]. Am arătat deja în textele anterioare că un grad mare de generalitate scade posibilitatea de a aplica norma într-o situație specifică, dar conferă un caracter axiologic ideii (va ajuta la interpretarea altor norme). Acest principiu se traduce printr-o cvasi-imposibilitate practică de a sancționa o abatere de la normele etice cu grad mare de generalitate, mai ales atunci când termenii folosiți pentru a enunța norma sunt slab sau deloc definiți. Totuși, merită observat că o normă poate rămâne specifică și dacă folosește termeni nedefiniți în Codul etic, atât timp cât respectivii termeni au înțeles juridic clar stabilit într-un alt act normativ. Spre exemplu, în art. 12 se vorbește despre încălcări ale proprietății intelectuale, făcându-se astfel o trimitere clară la dispozițiile legale în această materie[vii].
Conținutul unui cod etic poate să fie stabilit în mod liber la nivelul fiecărei universități, însă, de minimis, trebuie, conform art. 130 din Legea nr. 1/2011, să facă referire cel puțin la următoarele subiecte:
„a) stabilirea situațiilor de conflicte de interese și incompatibilități;
b) prevederea că persoanele care se află în relație de soți, afini și rude până la gradul al III-lea inclusiv nu pot ocupa concomitent funcții astfel încât unul sau una să se afle față de celălalt sau cealaltă într-o poziție de conducere, control, autoritate sau evaluare instituțională la orice nivel în aceeași universitate și nu pot fi numiți în comisii de doctorat, comisii de evaluare sau comisii de concurs ale căror decizii afectează soții, rudele sau afinii până la gradul al III-lea inclusiv;
c) măsurile educaționale, administrative și tehnice care se iau pentru garantarea originalității lucrărilor de licență, master, doctorat, articolelor științifice sau a altor asemenea lucrări, precum și sancțiunile aferente.”
C.E.U.B. acoperă toate aceste aspecte, precizând în același timp că nerespectarea normelor sale poate atrage fie sancțiuni conform Codului Muncii și Legii Educației, în cazul salariaților, fie potrivit Regulamentului de activitate profesională, în cazul studenților[viii]. Pornind de la aceste concepte, în lumina celor expuse mai sus, putem să facem și câteva propuneri de lege ferenda.
În primul rând, apreciem că ar trebui punctate, atât în C.U.B., cât și C.E.U.B., care sunt normele etice a căror încălcare reprezintă abatere disciplinară gravă, atrăgând desfacerea contractului individual de muncă. Credem că, așa cum este acum, art. 22 alin. (1) este insuficient. Totodată, ar trebui deschisă posibilitatea Comisiei de Etică de a argumenta de ce alte fapte, în contradicție cu una sau mai multe dintre celelalte norme ale C.E.U.B., reprezintă tot abateri disciplinare grave. O astfel de modificare ar veni în întâmpinarea principiului previzibilității și ar simplifica mult procesul de angajare a răspunderii morale și juridice a unei persoane. Așa cum este acum, orice încercare de a argumenta că încălcarea unei norme etice este o abatere disciplinară gravă este aruncată într-un tărâm al relativității și dezbaterilor contradictorii.
În al doilea rând, apreciem că ar trebui întărite dispozițiile art. 22 alin. (1) lit. a) din C.U.B., atât la nivelul acestui act, cât și la nivelul C.E.U.B. Din punctul nostru de vedere ar trebui să fie precizat clar că este nedemnă de a fi parte a personalului didactic și/sau de cercetare, orice persoană care „care a fost condamnată definitiv, în baza unei hotărâri judecătoreşti, la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate”, indiferent dacă are sau nu legătură cu exercițiul activității universitare, fără a ține cont de natura faptei sale și fără a avea importanță dacă s-a dispus sau nu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Textul în vigoare la acest moment introduce un element de relativitate care poate împiedica în mod efectiv aplicarea normei, anume condiția ca fapta să aducă atingere prestigiului academic. Având în vedere că dreptul penal este arma de ultim resort a statului, conținând numai norme care protejează cele mai importante valori ale societății, săvârșirea în mod intenționat a unei fapte prevăzute de legea penală este prin ea însăși, odată stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, suficientă pentru a aduce atingere prestigiului academic.
În al treilea rând, apreciem că ar fi utilă introducerea instituției amicus curiae în activitatea organelor care supraveghează respectarea normelor etice, aceasta fiind o instituție folosită în mod tradițional de cele mai înalte instanțe naționale și internaționale. Comisia de Etică a Universității din București este prin natura sa interdisciplinară, iar procedura de alegere a membrilor săi presupune că întotdeauna există șansa ca ea să nu fie formată numai din experți recunoscuți la nivel național în etică și integritate academică. O realitate pe care nu avem cum să o schimbăm în viitorul apropiat, dată fiind resursa umană a Universității din București, dar care poate deveni uneori problematică. Spre exemplu, în spețe complexe, cum sunt cele care privesc faptele săvârșite de membri ai comunității academice în exercitarea altor profesii, validitatea și importanța opiniilor Comisiei pot fi atacate și minimizate pornind de la acest criteriu. Prin urmare, apreciem că ar trebui precizată în C.E.U.B. o procedură prin care membrii Comisiei și persoana acuzată să poată cere opinia unor specialiști recunoscuți național și/sau internațional în problemele analizate. Această procedură ar trebui să permită prelungirea duratei lucrărilor comisiei în vederea obținerii materialelor, cu respectarea unui termen rezonabil. Bineînțeles, părerea ar putea să fie oferită în scris, sub forma unei înregistrări audio-video sau în cadrul unei audieri, inclusiv prin mijloace de comunicare la distanță care să permită stabilirea identității persoanei audiate.
Încheiem în acest punct seria de texte dedicate explorării modului în care mediul universitar poate să utilizeze normele etice într-un context puternic reglementat prin norme juridice. Sperăm că acele câteva concluzii care s-au cristalizat de-a lungul acestui exercițiu vor putea servi la ameliorarea climatului academic al organizației noastre, chiar dacă suntem convinși că ele nu sunt decât câțiva dintre pașii care pot fi făcuți în această direcție.
[i] A se vedea Legea educației naționale nr. 1 din 5 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 18 din 5 ianuarie 2011. Pentru forma la zi se poate accesa http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/125150.
[ii] Carta Universității din București poate fi consultată la adresa https://unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/12/CARTA-UB.pdf, accesată de autor pe 25 octombrie 2020.
[iii] A se vedea art. 128 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 1/2011.
[iv] Poate fi consultat la adresa https://unibuc.ro/wp-content/uploads/2018/12/Codul-de-Etica%CC%86-al-Universit%CC%86t%CC%A6ii-din-Bucures%CC%A6ti.pdf, accesată de autor pe 25 octombrie 2020. Menționăm că la momentul redactării acestei lucrări, pe site-ul Universității din București nu a fost încă urcată ultima variantă a Codului. Prin urmare, aceasta este o variantă mai veche, având valoare generală orientativă.
[v] A se vedea, spre exemplu, art. 4 lit. e) din C.E.U.B.; „Universitatea adoptă, prin structurile și membrii săi, o atitudine fermă de prevenire a abuzului de putere, pe de-o parte și a abuzului de încredere, pe de alta.”.
[vi] A se vedea, spre exemplu, art. 12 din C.E.U.B.: „Existența unor contribuții originale într-o anumită operă sau lucrare nu absolvă de răspundere morală și profesională pe autorul acesteia, dacă, pe lângă aceste contribuții, el a inclus în lucrare și anumite fragmente (neatribuite corespunzător) a căror prezență constituie o încălcare a proprietății intelectuale.”.
[vii] A se vedea Legea nr. 8 din 14 martie 1996 (republicată), privind dreptul de autor și drepturile conexe. Actul poate fi accesat în forma la zi la adresa http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/7816, consultată de autor pe 25 octombrie 2020.
[viii] A se vedea art. 42 din C.E.U.B.