Suntem obișnuiți (!?) cu semnale de alarmă. Chiar în mediul universitar sau în analize, rapoarte sectoriale. Documentele respective se arhivează repede iar ceea ce e de reținut adesea nu produce consecințe reale și pozitive. Mai ales în politicile guvernamentale privind Educația. Mai precis, privind Universitatea. Un interviu de azi (THE, 4 noiembrie 2019) cu Michael Murphy, noul președinte al Asociației Europene a Universităților, pune problema critică a „scăderii” încrederii guvernamentale în Universitate. Știut fiind că universitățile susțin ferm rolul societal propriu, faptul că practica gurvernamentală se „distanțează” prin scăderea nivelului de încredere în Universitate, e îngrijorător. Dacă lăsăm deoparte atracția politică pe care o reprezintă Universitatea pentru puterea politică sau pentru decidenții ce reglează relația dintre Universitate și Piața muncii, scăderea încrederii se poate traduce și prin modul în care, după 20 de ani, arată realitatea reformei Bologna în universitățile țărilor europene care au semnat atunci, în 1999, acordul pentru Învățământul superior. Inclusiv România.
Nu cred că știm unde suntem acum cu Universitatea, la noi. Nu cred că știm ce s-a ales de acordul Bologna. Cum arată acum cele șase obiective fundamentale agreate de cei 29 de miniștri semnatari ai Declarației de la Bologna? Le reamintesc:Adoption of a system of easily readable and comparable degrees;
- Adoption of a system of easily readable and comparable degrees;
- Adoption of a system essentially based on two main cycles (undergraduate and graduate)
- Promotion of mobility
- Establishment of a system of credits (such as the ECTS system);
- Promotion of European co-operation in quality assurance; and
- Promotion of the European dimension in higher education.
Analiza situației apare în primul volum dedicat unei examinări comparate : Higher Education System reform. An International Comparison after Twenty Years of Bologna (Bruno Broucker, Kurt De Wit, Jef C. Verhoeven and Liudvika Leisyte-editori; 2019, Brill/Sense, Leiden/Boston). Chiar dacă România lipsește în analiza situației din 12 țări aparținând a cinci zone europene, diferențele privind reforma universității indică și diversitatea argumentelor logice care au stat la baza eforturilor de reformă.
Evident, acțiunea guvernamentală în acest domeniu este necesară dacă ea nu este voalul străveziu al lipsei de viziune și competență. Editorii volumului menționat observă că aceste șase obiective dacă nu cumva au fost, unele, uitate, au fost dezvoltate, altele. Examinarea lor comparativă acum se produce în contextul în care e, mai mult ca oricând, necesară, o nouă politcă privind Educația. Aceste context e: Uniunea Europeană e scena agitată, dramatică, a confruntării cu o scădere a încrederii în ceea ce a fost, la început, rațiunea pentru care a fost creată. De aceea, clarviziunea e mai necesară acum mai mult ca oricând căci, să nu uităm, viitorul Educației cere o Educație pentru viitor.
