Fiecare dintre noi, din mediul academic, dar și din afara sa, a formulat puncte de vedere critice privind Universitatea. De la plângeri, observații tehnice și neputințe („asta e!”), până la „ceva trebuie făcut”, „ar fi bine să..”, „nu se schimbă nimic” etc. Puțini cei și cele care au consumat timp, nervi, au pus pe prim plan interesele comunității academice. Unii nu au mai rezistat și s-au retras, alții observă stoic realitatea unui fenomen complex, complicat unde deciziile proaste, venite din sfera incompetenței, sigilează nefast eforturi de modernizare, de structurare a unui mediu unde vocația, competența, impostura și mediocritatea coexistă fără o delimitare precisă. Colegii și colegele care, în departament, în facultate, în centrele de cercetare depun eforturi dincolo de…Fișa postului, în ceea ce se numește „cultura instituțională”, adică în a face să funcționeze tot ceea ce cer legea, reglementările, normativele, dar și influența, presiunea, ordinul conducerii, au o sarcină foarte dificilă. Mai ales cei și cele care sunt încă în prima fază a carierei lor academice. Cât de mult sunt liberi/e acești oameni? Cât de mult pot să contribuie la modernizarea actului de educație, cât de mult sunt încurajați să o facă? Ce spun ei și ele despre cei care numai vin la „ore” și pleacă imediat, despre cei și cele care nu au nimic de afirmat în ședințele unde se iau deciziile (proaste)?
Dumneavoastră ce faceți?
