Comisia de învățământ de la Camera Deputaților a respins ieri, 9 februarie 2022, inițiativa legislativă care propunea abrogarea dispozițiilor legale care permit cuiva care are doctorat să renunțe la titlu. Reamintesc că această „oportunitate” a fost creată legislativ de ministrul S.Cîmpeanu, în 2014, când a născut OUG 94. Membru în guvernul Ponta, care fusese dovedit plagiator în 2012 la universitatea care îi acordase titlul, ministrul de atunci, același cu cel de acum, a creat un „exit” șefului său de la guvern ca, astfel, acesta să nu sufere rigorile altor legi. Abia în 2020, titlul i-a fost retras de către minister, la propunerea universității. Dar prevederea legală privind renunțarea la titlul de doctor a rămas. Acum, din nou, parlamentarii din comisia de specialitate susțin, în acord cu „filosofia” ministrului privind plagiatul (acesta îi înțelege, le-a și le creează un cadru legislativ care să îi protejeze de răutățile oamenilor), că e bine, corect, moral, legal să existe în continuare portița de scăpare pentru plagiatorii dovediți. În cazul în care aceștia află de vreo expertiză în ce privește „lucrările” lor științifice, plagiate, pot face uz de ieșirea din spate a legislației create de ministru.
Reluăm ce se știe: studiile doctorale, încununate cu acordarea titlului de doctor în știința respectivă, reprezintă consacrarea unui drum științific și deschide poarta către alte nivele în ce privește cercetarea științifică, activitatea academică. Munca, dedicarea, sacrificii personale, înțelegerea familiei și altele sunt „mărcile” parcursului doctoral. Onest, corect, responsabil, competent, acest parcurs – dacă e și îndrumat competent de comisia de susținere și, în special, de conducătorul științific – definește încrederea în avansul științific demonstrat de doctorand, în beneficiul societății, în general.
De ce ar renunța cineva la „cununa” ce i-a fost pusă pe frunte de către universitate? Ce poate provoca această reacție și solicitare? A făcut universitatea ceva profund imoral, josnic între timp astfel încât încununatul să considere că s-ar înjosi dacă s-ar mai afișa cu titlul de doctor acordat de acea universitate? A făcut conducătorul științific ceva profund imoral, josnic între timp astfel încât încununatul să considere că s-ar înjosi dacă s-ar mai afișa cu numele acestuia? Situații de acest gen nu au apărut în domeniul universitar. Ele apar în situații precum returnarea unui ordin sau medalii, decorații a statutului, guvernului etc. când deținătorul acestora consideră că persoana reprezentând instituția sau regimul politic în care i-a fost decernate nu mai sunt acum credibile moral.
Renunțarea la titlul de doctor poate fi acceptată legal numai dacă cel/cea în cauză recunoaște public că a obținut titlul prin fraudă, suportând, astfel, consecințele legale care se impun. Dar „renunțarea” aceasta ar putea fi, de fapt, pasul către retragerea titlului. Căci, de fapt, despre asta e vorba: oprobriul moral e consfințit de ordinul ministrului, la propunerea universității, de retragere a titlului de doctor. După care, ar trebui ca universitatea să analizeze cum de s-a ajuns aici și să ia măsuri în consecință. După care ar trebui ca ministerul să gândească, la un moment dat, să dea un semnal clar că Etica și Integritatea Academică reprezintă fundația solidă a mediului învățării și al cercetării, nu ceva care trebuie bifat printr-un grăbit ordin de ministru. Cum se întâmplă în prezent.
Iată cum a argumentat Comisia respingerea inițiativei legislative privind abrogarea renunțării la titlul de doctor:
” 4. În urma dezbaterii, în ședința din data de 08 februarie 2022, Comisia a propus, cu 2 voturi pentru adoptare, 10 voturi împotriva adoptării și 9 abțineri, respingerea propunerii legislative din următoarele considerente:
– din punct de vedere juridic, dreptul de ”a renunța” este un drept circumscris de dreptul civil, iar ”renunțarea la un drept nu se prezumă” (art. 13 – Renunțarea la drept, Legea nr. 287/2009, cu modificările și completările ulterioare – Codul Civil), ori motivele expuse în această inițiativă sunt motive care duc la instituirea de prezumții. Renunțarea la un drept trebuie să fie o exprimare expresă din partea titularului. Renunțarea este un actul unilateral prin care titularul unui drept își manifestă voința în sensul stingerii acestui drept. Renunțarea este o modalitate de exercitare a prerogativei pe care o are persoana de a dispune (ius abutendi) din punct de vedere juridic de un drept al său. Printr-un astfel de text legiuitorul a încercat să ofere o garanție suplimentară libertății de a dispune cu privire la drepturile civile, reglementată de dispozițiile art. 12 – Libertatea de a dispune din Codul civil. Garanția la care se face referire constă în aceea că interzicerea prezumției, obligă implicit la o manifestare expresă și univocă, și astfel elimină posibilitatea încălcării libertății de exercitare a drepturilor civile prin intermediul unor interpretări extensive;
– dacă o persoană are dreptul să obțină un titlu științific (de doctor), trebuie să aibă dreptul și să renunțe la acesta. Limitarea exercițiului unor drepturi personale în considerarea unor drepturi colective și interese publice poate reprezenta o ingerință în realizarea drepturilor garantate de Legea fundamentală și din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Decizia nr. 498/2018, Curtea a reținut că, prin cadrul normativ creat în privința organizării educației, statul nu trebuie să desconsidere persoana, cu toată complexitatea inerentă acestui concept, și să o plaseze într-un plan secund față de eventuala dorință a statului de a impune o anume idee;
– dispozițiile propuse spre abrogare nu au ca scop de reglementare acordarea posibilității legale de renunțare la titlul de doctor cu intenția de a nu fi sancționate pentru plagiat. Aceste prevederi legale conferă posibilitatea titularului unui drept de a dispune de acesta, în conformitate cu propria sa voință;
– în numeroase alte state, în legislația națională este prevăzut dreptul de a renunța la titlul științific de doctor, fiind utilizat până în prezent de diferite persoane, inclusiv de cele cu funcții publice;
– potrivit dispozițiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluțiile pe care le cuprinde un proiect de act normativ ”trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte, precum și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului” (art. 6 alin. (1)). Astfel, ar fi fost necesar să se prezinte în expunerea de motive gradul de afectare a cadrului de etică prin existența acestor texte și o statistică privind utilizarea prerogativelor menționate de prevederile în vigoare raportat la numărul total de beneficiari. Un act normativ nu reglementează situații individuale, ci are aplicabilitate generală pentru toți subiecții de drept, iar inițiativa nu justifică interesul social general, fiind de natură să afecteze principiul securității raporturilor juridice.” (sursa http://www.cdep.ro/comisii/invatamant/pdf/2022/rp572_21.pdf)
Ar fi util, interesant să vedem cum specialiștii în Drept privesc această argumentație de respingere. CARFIA îi invită să se pronunțe și va publica punctele lor de vedere.
