Neînțelegere? Sau intenție complice?

Marian Popescu

Dl. ministru Cîmpeanu devine tot mai mult parte a problemei din Educație în loc să fie parte a soluționării multiplelor dezacorduri, neconcordanțe, ezitări privind cadrul legislativ al Educației. Propunerile legislative recente privind, între altele, modificarea cadrului și a procedurilor prin care este analizat plagiatul denotă insistența acestui ministru în a fi în afara eticii și integrității. Așa cum a făcut-o și când, de pildă, i-a oferit dlui Ponta ieșirea pe o ușă din dos pentru a se lepăda legal de doctoratul plagiat.Cu greu, – a durat opt ani -, dlui. Ponta i s-a retras titlul de doctor. Își însușise și folosise în teză peste 80 de pagini de la alții pe care nu i-a menționat conform normei de citare academică (prin semnul ” „). Pe care o știa de vreme ce în aceeași teză știa să citeze pe alții sau să facă note de subsol. Și beneficiase de acest titlu obținut fraudulos: a intrat atunci în magistratură. Legea îi permitea.

Acum, d. Cîmpeanu dorește să facă modificări, unele primejdioase, la cadrul normativ privind cum se evaluează, se stabilește și se dă decizia privind plagiatul într-o teză de doctorat. Activitatea este o prerogativă a unui consiliu consultativ al ministerului, CNATDCU. Activitatea aceasta, prevenirea plagierii, cunoașterea modului academic și de cercetare de a da credit autorilor cărora le folosești rodul gândirii materializat în text (articol, capitol, carte etc.) sunt, însă, și normativul școlilor doctorale din universități unde de la conducere, la coordonatori științifici de doctorat și comisii de îndrumare a doctorandului, e de crezut că acești colegi, aceste colege își iau misiunea în serios și chiar îi învață, îi antrenează pe doctoranzi în a fi corecți, a ști să folosească onest munca altora, în a-și pune în valoare potențialul intelectual, academic și de cercetare. Știu din experiență, ca și alții, ce efort presupune să conduci științific un doctorad, o doctorandă pe acest drum până la momentul final al susținerii publice a tezei. Cât de atent trebui să-i citești textul, să îți dai seama de punctele tari, de cele slabe, de valoarea ideilor, de performanța gândirii transpusă în structura tezei, calitatea argumentelor, modul limbajului științific, infrastructura de cercetare, calitatea surselor folosite, logica discursului care, toate, susțin o teză bine gândită, bine articulată, corectă și dincolo de orice vulnerabilitate etică.De curând, am citit o teză a unui doctorand foarte promițător, sunt membru în comisia lui de îndrumare, și am realizat că mai are de lucru. Am scris, punctual, ce credeam că trebuie îmbunătățit, ce nu era ok științific etc. Nu ne grăbim cu o teză de doctorat. De câte ori, în viață îți dai doctoratul? Odată, de două ori. Pentru doctoranzii serioși, perioada studiilor doctorale este una de viață aparte în care, nu odată, sunt necesare dincolo de înțelegerea celorlalți, sacrificii personale: mai puțină prezență în familie, mai puțin timp pentru relaxare, o concentrare totală pentru atingerea scopului. Împreună cu cei/cele care trebuie să te ajute: școala doctorală, coordonatorul științific, comisia de îndrumare, administrația universitară care…funcționează toate pe un cadru legislativ bun, coerent, corect, logic. Scopul acestei funcționări: o performanță credibilă în producerea cunoașterii, în cercetarea avansată, în mai buna racordare a universității și cercetării la construcția societală.

Dar recentele modificări propuse în documentul intitulat „METODOLOGIE privind soluţionarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat –Anexa 3 la  OMEC nr. 5229 din 17 august 2020 pentru aprobarea metodologiilor referitoare la acordarea atestatului de abilitare, acordarea titlului de doctor, precum şi la soluţionarea sesizărilor cu privire la nerespectarea standardelor de calitate sau de etică profesională, inclusiv cu privire la existenţa plagiatului, în cadrul unei teze de doctorat” nu încurajează acest lucru. Dimpotrivă, favorizează pe delincvenții cunoașterii, cum îi numește Michelle Bergadaà (1), specialistă europeană în cercetarea fraudei și plagiatului academic.Cum așa?

„Filmul” evenimentelor, derulat rapid: ministrul prezintă într-o discuție publică noile metodologii, între care și cea referitoare la plagiatul în teze de doctorat, vicepreședintele CNATDCU, prof. Mircea Dumitru are o reacție, ministrul îi invită a doua zi pe cei doi vicepreședinți ai CNATDCU (prof. Dumitru și prof. Andruh; nu președintele CNATDCU, prof. Ioan-Aurel Pop care- nu știm de ce – se plânge de munca la…CNATDCU, fiind și preșdintele Academiei Române, dar nu își dă „anunțata” demisie) la o discuție, se ajunge la un „acord”, este anunțat public că „acordul” asupra celor convenite va fi inclus în ordinul de ministru ce urmează a fi dat. Nicio re-punere în discuție publică.

Punctul nevralgic al „acordului”, care deschide larg o poartă lipsită de etică, este cel privind tezele de doctorat care, examinate integral, și cu ajutorul softului „anti-plagiat” al ministerului, și declarate OK, nu mai pot fi re-examinate de către CNATDCU chiar dacă, în timp, apar dovezi de plagiat. Cei care au încheiat acest „acord” par să nu știe că plagiatul nu se prescrie. El trebuie amendat indiferent de timpul în care se produc dovezile. Un „caz” odată închis, poate fi redeschis, chiar și în justiție, dacă apar noi dovezi. Dacă în justiție faptele se pot prescrie și , astfel, cei incriminați/vinovați, sunt bine-mersi, în mediul academic și de cercetare frauda nu se prescrie. Căci efectul ei produce victime, cariază credibilitatea instituției, subminează valoarea diplomei și determină, pe termen lung, o cultură precară etic și acceptată lipsă de integritate. Zicala „hoțul neprins este negustor cinstit” e periculoasă aici.

Apare probabilă ipoteza unei amnistii generale sub egida CNATDCU în ce privește interdicția de a mai examina suspiciuni de plagiat în teze de doctorat care au fost evaluate integral, prin soft și experți, și au primit OK-ul.

Recentele modificări par să nu aibă în vedere o realitate complexă a producției științifice publicate și a validării acesteia. Să explic, pe scurt:

  1. Soft-ul „anti-plagiat” e considerat un instrument util de semnalare a similitudinilor de text. Softul produce un Raport de similitude bazat pe ce este încărcat în baza sa de date. Deci încarci pe soft un text și softul caută texte similare în baza sa de date, care e, fatalmente, limitată și, mai rău, condiționată. Am mai explicat, nu odată, pe site-ul CARFIA, care este valoarea acestui Raport și că trebuie să ai o expertiză în a interpreta Raportul, adică în a vedea dacă similitudinea este: copy-paste, preluare ilicită prin parafrază, traducere din altă limbă, și, mai ales, dacă există intenția dovedită de a plagia. Ceea ce, de regulă, nu e foarte greu deși cere muncă. Concluzia, acceptată, de altfel, și de minister și de conducerea CNATDCU: prioritatea în evaluarea plagiatului o au experții, soft-ul vine după. Problema neluată în calcul: cât de pregătiți sunt experții pentru a face acest lucru? O autoritate în funcționarea soft-urilor „anti-plagiat”, Debra Weber-Wulf, e de părere că acestea sunt și o „cârjă” dar și o problemă. (2) A realiza o expertiză de plagiat cere o Metodologie riguroasă, bazată pe câteva principii clare. E dorit acest lucru acum? Proliferarea cazurilor de fraudă, malpraxis academic și de cercetare, constatată la nivel global, găsește universitățile, de câteva decenii, într-un decalaj care se adâncește: pe măsură ce, în epoca internetului, crește exponențial numărul textelor accesabile online, pe măsură ce universitățile și structurile din cercetare la nivel național se înarmează cu legi, norme, reguli, metodologii, cu atât nivelul eficienței politicilor de prevenție a proastei conduite în producția științifică rămâne tot mai mult în urmă. E limpede că nu trebuie să facem mai mult, ci trebuie să facem altfel. Recentele modificări propuse de ministerul Educației nu par să meargă într-o direcție bună, ci lărgesc „toleranța” față de delincvenții cunoașterii.
  2. Experții sunt, după părerea dlui ministru, cei care au funcții în CNATDCU. Desigur, poate fi așa. Aș fi fost însă surprins (plăcut) dacă ar fi făcut dovada acum. Expertiza în etică, etică academică, etica cercetării științifice presupune un program special de formare. Cei care funcționează în comisiile de etică de la noi, de pildă, au, în mică măsură, această pregătire. Dar când ești în CNATDCU trebuie să te gândești la logica consecințelor (nu atât a cauzelor) deciziilor experte pe care le agreezi și care devin, apoi, acte legislative. „Acte” adică „acțiuni” (rădăcina latină e comună aici): cuvântul devine faptă. Când accepți, în fața dovezilor de acum, că teza, absolvită odinioară de tine, CNATDCU, de imoralitatea plagiatului, nu mai poate fi re-examinată, consecința este: hoțul neprins este negustor cinstit. Negustor de valori morale. Acesta este semnalul dat societății românești? E și acesta un vector al „României educate”?
  3. Amnistia posibililor plagiatori este profund imorală. Ar fi încă un semnal negativ al unei „dezangajări morale” (3) prin care efortul (palid) al universității, în general, al unor profesionști din afara acesteia și din media, al unor colegi care, la nivelul CNE, au încercat realizarea unui Cod național de Etică în acord cu practica academică și de cercetare de acum, s-ar vedea redus sau minimalizat.

Graba cu care ministerul a procedat indică, din păcate, o intenție care merge foarte puțin în intenția unei întăriri a suportului moral în actul de cercetare cât mai ales favorizează complicitățile: tăcerea mediului universitar, a Consiliului Național al Rectorilor (unde sunt puțini cei care mai pot avea curajul să spună „NU”) – regret s-o spun – e semnul unei delăsări complice. Ce spun, ce cred, colegii și colegele din universitate, din cercetare care își construiesc onest cariera în beneficiul studenților lor, al științei din România? Nu știm. Ce auzim este discursul (lemnos, rigid, arhi-birocratic) al ministrului și replica satisfăcută a conducerii CNATDCU care crede că a obținut, cum să spun?, o…victorie de etapă. Etapă a ce? Cred că nu trebuie să ne grăbim cu aceste modificări la Metodologia de evaluare a plagiatului în tezele de doctorat. Cred că ministerul ar putea să lărgească cadrul dezbaterii și nu să emită repede un ordin de ministru care ar putea avea efecte incalculabile. Căci decizia aceasta are nevoie să fie corelată cu alte elemente de sistem: evaluarea școlilor doctorale, programe de formare în etică și integritate academică dincolo de un simplu curs sau de o școală de vară. Partea proastă este că acțiunea ministerului e în acord cu lipsa de apetență a mediului academic pentru instalarea unei autentice culturi a eticii și integrității în chiar inima sa. Integritatea dacă nu e practică cotidiană rămâne un cod, o normă, o metodologie. Ar fi foarte descurajant pentru cei tineri. 

1 BERGADAÀ, Michelle. 2015. Le plagiat académique. Comprendre pour agir. Paris: L’Harmattan

2 WEBER-WULF, Debra, „Plagiarism detectors are a crutch, and a problem”, Nature, March 28, 2019, vol. 567 (https://www.nature.com/articles/d41586-019-00893-5, accesat 23.02.2020)

3 BANDURA, Albert. 2016. Moral Disengagement: How People Do Harm and Live with Themselves. Worth Publishers. („…people behave harmfully and still maintain a positive self-regard and live in peace with themselves. They do so by disengaging moral self-sanctions from their harmful practices.”)

Spread the love

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *