Jacques Py: „Asistăm la o diluare a responsabilității științifice”

1. În cadrul foarte documentatei Dv. prezentări de la Colocviul internațional organizat de Universitatea din Coimbra și IRAFPA, ați vorbit despre o „implozie a cercetării”, cauzată și de auto-plagiat. Cât afectează asta lumea cercetării universitare? Și până la ce nivel?

În curs de implozie este sistemul de evaluare inter pares (peer-review). Iar acesta este modelul tradițional de evaluare a producției științifice. Acest model este desigur criticat pentru că evaluarea articolelor depinde foarte mult de alegerea recenzorilor, care sunt foarte atenți la… respectarea regulilor canonice (!) Dar nimeni nu a găsit încă o alternativă credibilă (pentru a-l plagia pe Winston Churchill, pot spune că evaluarea inter pares este cel mai prost sistem pentru evaluarea producției științifice, cu excepția tuturor celorlalte). Se pare că în ultimii ani, acest sistem se află într-un punct de tensiune foarte puternic: presiunea exercitată asupra cercetătorilor prin diferitele reforme ale învățământului superior și cercetării din întreaga lume încurajează să se publice tot mai multe articole, dar nu să se și evalueze la fel de mult munca altora. În plus, volumul de muncă asumat de cercetători a crescut de-a lungul anilor, mai ales datorită dezvoltării finanțării cercetării pe proiecte. Astfel încât, redactorii șefi ai revistelor științifice găsesc tot mai greu recenzori, inclusiv printre cei care au publicat în propriile lor reviste. Din acest punct de vedere, anul 2020 este, fără îndoială, cel mai rău dintre toate, din cauza pandemiei și a blocajelor succesive pe care le-a generat: cercetătorii și-au mărit semnificativ producția de articole științifice (nu doar despre COVID-19), dar în același timp au refuzat să mai efectueze evaluări.

În ceea ce privește ERAP, revista al cărei redactor-șef sunt din 2007, observ că între 2010 și 2019 primeam în jur de o sută de articole în fiecare an (între 82 și 117 în funcție de an sau, mai exact, 102 în medie). În 2020, am primit 163 de articole, o creștere fără precedent de 59% a articolelor trimise. Acum zece ani, în majoritatea cazurilor, am reușit să obțin trei opinii de la experți independenți pentru fiecare articol. Astăzi, cu greu obțin două și, în multe cazuri, sunt constrâns să ofer un răspuns editorial bazat pe o singură expertiză, fapt care apoi mă obligă să citesc articolul mult mai atent. Fiecare editor de revistă științifică cu care am vorbit despre acest fenomen mi-a confirmat că trece exact prin aceeași situație. Acesta este motivul pentru care spun că sistemul de evaluare inter pares este în implozie. Este imperativ să se modifice parametrii de evaluare a cercetătorilor prin recunoașterea activității lor de evaluatori a articolelor și a proiectelor de cercetare. În mod ideal, ar trebui căutat un echilibru între valorizarea producției științifice și valorizarea activității de evaluare inter pares.

Această reechilibrare trebuie să privească și activitatea editorială. Activitatea unui editor-șef sau editor-adjunct devine foarte grea și chiar din ce în ce mai grea datorită acestei implozii a sistemului de evaluare inter pares, dacă nu se are în vedere o valorizare a muncii lor la nivelul cerințelor. Atunci când nu vor mai exista recenzori sau editori-șef, nu vor mai exista nici reviste științifice, iar autorii vor fi sortiți auto-publicării pe pagina lor web. Nu este sigur că știința ar avea de câștigat dacă așa ar evolua lucrurile… 

O altă soluție ar putea fi remunerarea activității de recenzare și de conducere a revistelor științifice. Este, de altfel, o etapă deja parcursă de agențiile de finanțare a cercetării. Desigur, este o soluție pentru a compensa pierderea puterii de cumpărare a cercetătorilor, dar, de asemenea, este și o revoluție în modelul economic al revistelor științifice, care vor fi nevoite să transfere acest cost suplimentar autorilor. Ar fi un fel de „reacție adversă”: deoarece cercetătorii nu mai evaluează suficient articolele colegilor lor, ei vor fi nevoiți să plătească (mai mult) pentru a fi publicați.

2. Cum să înțelegem fenomenul de însușire a ideilor altora, menționat de Dv.? Suntem capabili să luptăm împotriva acestuia la nivel instituțional? De fapt, ar trebui să-l combatem?

Am vrut să atrag atenția asupra faptului că însușirea ideilor este și un fenomen natural, nu doar un plagiat pur. Am citat cazul lui Jean-Paul Codol, un cercetător francez de frunte în psihologia socială, dispărut brusc, la patruzeci de ani, în urma unui atac de cord,  prin 1990, dacă îmi amintesc bine. Codol povestește, într-o parte introductivă a tezei sale de stat, susținută în 1979, că a trimis unul dintre articolele sale unui cunoscut coleg din străinătate despre care credea că este interesat de subiect. Curând a primit o scrisoare dură de la acest coleg care îl critica pentru împrumutarea mai multor pasaje dintr-un articol al său, fără a cita sursa. După verificare, Codol a trebuit să admită că reproșul era complet întemeiat. Citise o versiune nepublicată a acelui articol. Codol relatează: „Am fost atât de interesat de acel articol, încât mintea mea l-a înregistrat aproape ca atare. Integrarea a fost atât de perfectă, încât, cu bună credință, câțiva ani mai târziu, am reprodus câteva pasaje scurte din el, și aș fi jurat că sunt ale mele”(p. 2). Prin urmare, Codol asimilase fără a fi conștient ideile altuia.

Este cam același fenomen regăsit la întrunirile al căror obiectiv este găsirea unei soluții pentru o problemă complexă. Adesea, un participant formulează chiar la începutul dezbaterilor o idee care cade în gol. Nu e luată-n seamă de nimeni. După multe discuții, un alt membru al întâlnirii formulează exact aceeași idee și de data aceasta toată lumea consideră că este genială! Este extrem de frustrant pentru persoana care a fost la originea acestei idei strălucite; problema este că nu este suficient să ai idei strălucite, ci că trebuie să le ai  la momentul potrivit. În consecință, participanții au avut nevoie să lase ideea să se așeze în mintea lor și când ea a fost reformulată la sfârșitul ședinței, ei au fost pregătiți să o asculte …

Cred că însușirea ideilor este un fenomen foarte obișnuit și, prin urmare, ar trebui să fim foarte atenți înainte de a lua măsuri instituționale de combatere a unui fenomen care este nu numai comun, ci adesea și inconștient. Când un cercetător lucrează într-o paradigmă foarte îngustă și mai multe echipe din întreaga lume lucrează la același lucru, toată lumea ajunge să aibă mai mult sau mai puțin aceleași idei cam în același timp. Acest lucru l-am observat în lucrarea privind interviurile cognitive, o tehnică pentru audierea martorilor și a victimelor care le permite să fie plasate în condiții optime pentru refacerea mărturiei lor. Există, în principal, patru sau cinci echipe din întreaga lume care lucrează în acest domeniu. De regulă, când citești un articol nou pe această temă, îți spui: „la naiba, am făcut independent o cercetare care arată același lucru!”, sau chiar: „uimitor, și eu urma să fac aceeași cercetare!” Când participi la conferințe internaționale pentru a-ți prezenta cele mai recente cercetări sau când revizuiești articolele cercetătorilor „concurenți”, este oare posibil să poți deosebi ideea altuia față de propria idee atunci când ai avut în cap aceeași idee? Acest fenomen poate atinge punctul culminant în relația dintre un coordonator științific (în fr. „directeur de thèse”, n.tr.) și un doctorand.

3. Cum vedeți Dv. relația dintre directorul tezei și doctorand? 

Există o mie de modalități de a superviza o teză. Fără îndoială, unele sunt mai rele decât altele, dar este foarte dificil să se definească un cadru optim în această privință. Fiecare relație dintre un director de teză și doctorand este unică. Am condus 17 teze până la susținere și mai am 4 sau 5 care vor fi susținute în scurt timp. N-au fost două teze care să fi avut același parcurs. Cu toate acestea, există ceva comun tuturor acestor teze: de fiecare dată, este vorba despre o co-construcție care se încheie cu un proces de însușire. Este o caracteristică inerentă procesului de construcție a tezei să vezi cum doctorandul își aproprie progresiv subiectul tezei, ideile cheie pe care se bazează pentru a și-l însuși și, în general, după un proces de maturare necesar, să aducă propriile idei. În cele din urmă, e foarte câștigat acela care știe să împartă lucrurile! Cred că nu ar trebui să luăm în considerare noțiunea de plagiat în relația dintre un director de teză și un doctorand, deoarece procesul este mult mai complex decât un simplu plagiat textual: când am discutat „științific” timp de două ore „la întâmplare”, nu mai știm foarte bine cine este la originea unei anume idei. Fără îndoială, unul dintre cei doi protagoniști a formulat această idee, dar a făcut-o în cursul conversației; este o co-construcție, într-un fel sau altul.

4. Ce credeți că lipsește în evaluarea cercetătorilor pentru a restrânge spectrul proastei conduite în cercetarea științifică?

Asta înseamnă să ne întoarcem la problema pe care am dezvoltat-o ​​anterior, necesitatea de a se opera o reechilibrare între producerea cercetării și activitatea de evaluare științifică,  O problemă este însă și faptul că presiunea de a publica creează părtinire. Orice evaluare își creează prejudecățile sale, mai ales atunci când măsurarea performanței este unică. Acest lucru este valabil în toate cazurile, indiferent dacă este vorba de evaluarea agenților de vânzări sau a poliției, a profesorilor, a cercetătorilor etc. Iau de multe ori exemplul poliției. În urmă cu aproximativ zece ani, în Franța, un ministru de interne a dorit să evalueze serviciile de poliție cu privire la numărul de rețineri efectuate. Într-un an, am reușit să numărăm aproape un milion! Pentru o țară de 67 de milioane de oameni, aceasta este o cifră extravagantă, mai ales având în vedere că femeile, copiii și persoanele în vârstă nu sunt practic avute în vedere. Probabilitatea ca un bărbat cu vârste cuprinse între 15 și 65 de ani să fie reținut pare să fie complet disproporționată.

Problema nu este mai diferită pentru cercetători. Atâta timp cât evaluarea cercetătorilor se bazează în principal pe numărul de articole pe care le publică și pe factorul de impact al revistelor în care publică, vor exista multe prejudecăți care ar putea duce la probleme de integritate științifică. A participa la implozia sistemului de evaluare inter pares înseamnă a participa la reducerea calității științifice a cercetării. Ori, acest lucru se întâmplă participând la stahanovismul din activitatea de publicare. Acest stahanovism se bazează pe taylorism, în special pe principiul creșterii productivității prin divizarea neștiințifică a muncii, respectiv, a muncii științifice, inclusiv la nivelul scrierii. Numărul coautorilor unui articol s-a dublat în ultimii zece ani. Unii sunt specializați în prelucrarea statistică a datelor, alții în discutarea rezultatelor, alții în revizuirea problemei, etc. În cele din urmă, asistăm la o diluare a responsabilității științifice, până la punctul în care, în unele cazuri celebre de fraudă științifică, ne dăm seama că cercetători de vârf au colaborat de ani de zile, fără să fie conștienți de aceasta, cu un escroc științific care inventa date. Este rezonabil din punct de vedere moral să-l condamnăm doar pe escroc?

Acest stahanovism se reflectă și într-o formă de industrializare a scrierii științifice. Formatul foarte structurat al unui articol științific se pretează foarte bine acestui fenomen. Se reia de la un articol la altul esența unei introduceri, partea metodei, discuția. Acesta este auto-plagiat. Dacă acest auto-plagiat se combină cu fenomenul creșterii numărului de articole, care s-a dublat în ultimii zece ani, putem observa ceva la care nimeni nu se poate aștepta în mod rezonabil: să spunem că un articol a fost co-semnat de patru autori, fiecare dintre aceștia putându-se simți responsabil pentru ceea ce a fost publicat; dacă fiecare dintre acești autori preia, în articole scrise singuri sau cu alți noi coautori, elementele esențiale ale introducerii, ale părții metodei, ale discuției, vom avea, la momentul 2, cinci articole care sunt în mare parte identice, și dacă noii coautori fac și ei același lucru, la momentul 3 vor fi în jur de douăzeci de articole cu conținut în mare măsură comun… și toate acestea fără ca autorii să aibă vreodată sentimentul că au fost plagiatori, din moment ce s-au mulțumit doar să se auto-plagieze. Asta arată că auto-plagiatul constituie într-adevăr o problemă a integrității științifice, deoarece participă la înghețarea științei într-o cămașă de forță stereotipă, în timp ce de la cercetător se așteaptă ca prin scrisul său să conceptualizeze, să se gândească la știință mai degrabă decât să o re-copieze.

Cercetătorii sunt în mod inerent elevi buni. Mai presus de toate, ei caută să răspundă cerințelor care le sunt impuse. Prin urmare, nu sunt vinovați de prejudecățile la care participă. Sunt simpli actori ai unui sistem. Concentrarea pe responsabilitățile individuale, chiar și pe cele ale câtorva escroci științifici (ei sunt doar copacii care ascund pădurea), nu va îmbunătăți problema integrității științifice. Trebuie regândit întreg sistemul, de la problema evaluării indivizilor, a echipelor și chiar a comunităților. Trebuie regândite măsurile (variabilele dependente) ale evaluării. Academia Franceză de Științe a scris un raport despre această problemă, în urmă cu aproximativ zece ani, care a indicat soluții interesante, inclusiv ideea de a evalua un articol pentru contribuția sa științifică, ignorând factorii de impact. Am formulat și eu, mai sus, ideea că e necesar să valorizăm activitatea de evaluare inter pares și activitatea editorială. Supravegherea științifică (a studenților, doctoranzilor, post-doctoranzilor) ar trebui, de asemenea, luată mai mult în considerare. De asemenea, am putea pune mai mult accent pe impactul societal al cercetării. Tot ce se poate pentru a-i face pe cercetători să aibă sentimentul că lucrează bine, într-un mod util pentru știință și societate.

Interviu realizat și tradus în românește de Marian Popescu

JACQUES PY este profesor de psihologie socială la Universitatea din Toulouse (Franța). Principalele sale domenii de cercetare: psihologia mărturiei oculare, cunoașterea normelor sociale, resursele umane (pregătire profesională, recrutare). Este interesat de etică și conduită profesională de 25 de ani. Acest interes a dus la o implicare în ADRIPS – Asociația pentru Difuzarea Cercetării Internaționale în Psihologie Socială, al cărei trezorier și secretar general a fost, apoi în Societatea Franceză de Psihologie pe care a prezidat-o (societate care există din 1901). El a fost, de asemenea, referentul de integritate științifică al universității sale și prezidează în prezent Comitetul de etică a cercetării din Toulouse. De asemenea, este redactor șef al revistei European Review of Applied Psychology (editată de Elsevier).

Link-uri:

ERAP – https://www.journals.elsevier.com/european-review-of-applied-psychology//editorial-board

Colocviul internațional de la Universitatea din Coimbra – https://irafpa.org/recherche/colloque-intl-2020-coimbra/detail-sessions/

ADRIPS (Association pour la Diffusion de la Recherche Internationale en Psychologie Sociale) – http://www.adrips.org/wp/en/

Société Française de Psychologie – http://sfpsy.org/?lang=fr

Jean-Paul Codol – https://www.easp.eu/about/awards/jean-paul-codol-medals/

Spread the love

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *