Pe scurt despre cursurile de Etică și Integritate Academică. Și o idee

surs democratic audit.com

Prof. habil. Corneliu C. Simuţ

În urmă cu doi ani, când auzeam pentru prima oară despre introducerea obligativității cursului de etică și integritate academică (EIA), mi-a trecut prin minte că vom avea, din nou, un curs inutil într-o programă și așa uzată și, în mare parte, irelevantă, ba poate chiar ineficientă. Mă bucuram, cu răutate chiar, gândindu-mă la cei care vor ajunge să predea un astfel de curs și mi-i închipuiam blestemându-și zilele că vor pierde vremea un semestru întreg povestind chestiuni pe care oricum, îmi ziceam, le știm cu toții. Nu mică mi-a fost frustrarea când am văzut, în propria normă didactică, tocmai cursul de etică și integritate academică, despre care mi s-a spus, scurt și concis, că trebuie să-l predau din cauză că am la activ o carieră de cercetare suficient de bine conturată pentru a putea face acest lucru în cunoștință de cauză. O fi, mă gândeam atunci, scrutând vaste posibilități de boicotare a cursului sau poate chiar de transformare a lui în altceva, poate într-o experiență didactică mai utilă, cum îmi dădea ghes oful în acele zile.

Neavând încotro, m-am apucat de lucru. Întâi de toate, am așternut pe hârtie câteva gânduri izvorâte din propria experiență după care am luat la rând două-trei cărți scrise de cercetători profesioniști cărora, mi-am dat seama rapid, nu li se păruse irelevant, ca mie, să scrie nu mai puțin de 300 de pagini, adică o carte consistentă, despre problematica eticii și integrității academice. Ce pierdere de vreme, îi căinam eu în timp ce-mi luam notițe observând totuși că experiențele lor științifice seamănă enervant de mult cu ale mele. Cu inima oarecum îndoită intru la clasă cu prima lecție și dau peste o grupă de studenţi la un masterat în filologie engleză. Mă scuz față de studenți, ba chiar îmi cer iertare că-i pun în situația de a asculta lucruri atât de cunoscute de toți, banale de-a dreptul, și încep să le vorbesc despre cum văd eu lucrurile vizavi de cercetare și cum cred eu că ar trebui făcute, iar asta fără să încep să predau efectiv cursul. Observ repede, neaşteptat de repede, că studenții nu sunt nici pe de parte dezinteresați, ci – dimpotrivă – iau notițe și încep să pună întrebări. Mă uluiesc la rându-mi și răspund, după care vin alte întrebări și apoi altele și altele, cursul rămânând nepredat. După respectiva lecție îmi dau seama că experiența predării primei frânturi din cursul de etică și integritate academică fusese nu doar una pozitivă, ci şi una extrem de interactivă. Mă întreb, fireşte, de ce și, derulând în minte întrebările studenților, realizez câteva lucruri pe care ar fi trebuit să le știu de la bun început – și le știam – însă reacția mea negândită la auzirea veștii despre obligativitatea cursului mă făcuse să gândesc strâmb. Privind lucrurile retrospectiv, însă, știu sigur că nu gândisem deloc; doar reacționasem cu obidă. De ce m-aş aştepta să ştie studenţii lucrurile pe care le socoteam ştiute de toată lumea, dacă eu însumi nu-mi adusesem aminte de ele? Abia atunci am început să pricep cu adevărat rostul cursului de etică şi integritate academică: etica se învaţă, nu ne naştem cu ea la purtător, iar lucrurile despre care greşit îmi închipuisem că sunt ştiute de toţi trebuie, de asemenea, învăţate.

Care sunt lucrurile pe care ar fi trebuit să le știu de la bun început și pe care, deși le știam, nu mi le amintisem? În primul rând, cei mai mulți dintre studenți nu au o cultură a studiului și cu atât mai puțin a cercetării, prin urmare trebuie motivați în această privință. Maniera în care se predă la liceu e departe de consolidarea unei astfel de culturi, prin urmare – ne place, nu ne place – ne revine nouă, universitarilor, datoria să le explicăm studenţilor de ce merită să se istovească în domenii precum cercetarea ştiinţifică. Nu are rost să ne plângem că sistemul preuniversitar e cum e; nici cel universitar nu e mai strălucit la urma urmelor, însă studenții vin la noi, le suntem dascăli, deci e de datoria noastră să reparăm ce trebuie reparat și, desigur, ce poate fi reparat. Fără critici, fără emfaze, fără supărări, ci concret, în fiecare zi, săptămână, lună, an. Cât putem face facem; cât nu, nu. Dacă am făcut cercetare și știm cum funcționează sistemul de cercetare, dacă socotim că e bine s-o facem și știm cum s-o facem, atunci trebuie să fim în stare să-i motivăm pe studenți. Nu există nu se poate. 

În al doilea rând, studenților le lipsește motivația intrinsecă a muncii pe care o realizează, ei de regulă dorindu-și doar o diplomă pentru o meserie cât de cât bună, de pe urma căreia să câștige decent. Prin urmare, trebuie să le explicăm de ce s-ar chinui să facă din munca de studiu și cercetare o realitate de care să se bucure pe termen lung și care, în cazul unora, să le modeleze întreaga carieră. 

În al treilea rând, consecința firească a unei astfel de abordări ar trebui să ducă la redactarea unor cursuri de etică și integritate academică întemeiate NU pe o perpectivă negativă (adică NU plagiați sau câte tipuri de plagiate există, cum ne explică într-o manieră aproape juridică ghidurile de bune practică ce sună a ghiduri de rele practici, deși trebuie să admit că și acestea trebuie cunoscute), ci pe una pozitivă (adică să identificăm cel puțin câteva valori – morale sau practice – precum curajul, respectul, smerenia, reflexivitatea, consecvența, regularitatea etc cu viciile aferente: lenea, nesăbuința, manipularea, parțialitatea, inconsecvența, delăsarea etc. – asta pentru a face din studiu și cercetare activități plăcute sau măcar utile. 

În al patrulea rând, iată de ce, cred eu : trebuie să-i învățăm pe studenți CUM să studieze, CUM să scrie, și abia apoi CUM să facă cercetare într-o manieră care să confere semnificație și însemnătate efortului lor intelectual. Eu, spre exemplu, insist adesea asupra necesităţii de a pune deoparte nu mai mult de 15 minute pe zi, timp în care studentul să scrie măcar 250 de cuvinte interacţionând cu o carte de interes sau din bibliografia obligatorie; chiar nu contează atât de mult ce anume studiază atâta vreme cât activitatea respectivă e făcută cu regularitate zilnică. De ce? Deoarece scrisul clarifică gândurile – realitate învăţată acum 25 de ani şi verificată cu prisosinţă de-a lungul întregii mele cariere universitare – şi nu doar atât: scrisul fixează idei în memorie şi potenţează capacitatea analitică organizând informaţiile citite într-o manieră sistematică, ordonată, cu efecte trainice. Tot în acest context, deşi s-ar putea să fie de neînţeles pentru un student în anul întâi la un program de licenţă, ar fi bine să amintim măcar că scopul acestor cursuri de etică şi integritate academică e să ofere o perspectivă onestă asupra muncii de cercetare din lumea ştiinţifică de azi dominată de performativitate (adică de verificarea şi cuantificarea cercetării în funcţie de felurile criterii calitative şi cantitative) care, ştim toţi cei ce lucrăm în domeniu, nu înseamnă neaparat şi performanţă ştiinţifică şi care poate fi chiar contraproductivă în raport cu performanţa ştiinţifică. 

Scriind acestea, mă gândesc din ce în ce mai serios la posibilitatea, dacă nu chiar necesitatea, organizării celor care predăm cursuri de etică şi integritate academică la nivel universitar într-o asociaţie de profil trans-universitară sau poate chiar independentă de sistemul universitar, însă cu siguranţă una trans-disciplinară. Etica şi integritatea academică pot fi predate de orice cadru universitar cu o activitate suficient de serioasă în felurite contexte ştiinţifice, de preferat inclusiv internaţionale, şi trecut prin toate etapele specifice cercetării universitare: doctorat, postdoctorat şi abilitare, indiferent de specializarea proprie. Eu, de pildă, sunt teolog de profesie, cu doctorat, postdoctorat şi abilitare în domeniul teologiei însă predau etică şi integritate academică studenţilor de la teologie, filologie, muzică, asistenţă socială, management şi… matematică. Specificul ştiinţific chiar nu contează în acest context al eticii şi integrităţii academice: contează doar interesul comun faţă de studiu, cercetare şi diseminarea rezultatelor acesteia în aşa fel încât munca universitară să capete sens dincolo de studenţie şi să devină o componentă vitală, constructivă a societăţii în care trăim cu toţii. Cu alte cuvinte, facem studii şi cercetare nu doar pentru o diplomă, ci pentru a contribui semnificativ la construirea unei societăţi mai bune, mai eficiente, a cărei însemnătate colectivă să ne îmbogăţească tuturor viaţa în cât mai multe privinţe. Sună oarecum ideologic dat fiind trecutul nostru politic dinainte de 1989 – cel puţin pentru noi, cei care am trăit şi acele vremuri – însă, dacă facem un mic efort introspectiv, vom recunoaşte că ne dorim cu toţii, sau măcar nu puţini dintre noi, o societate, o ţară în ultimă instanţă, din care să nu ne (mai) dorim să plecăm, ci una în care să ne bucurăm că trăim cu împlinirea muncii făcute dincolo de interesul propriu, adică (şi) de dragul celorlalţi. 

De unde am putea începe? Probabil de la Departamentele de Pregătire (şi Perfecţionare) a Personalului Didactic în cadrul cărora ar putea fi înfiinţate posturi didactice pentru cadre didactice sau de cercetare avizate şi calificate să predea cursurile de etică şi integritate academică. La urma urmelor, pedagogia are, sau ar trebui să aibă, o componentă etică fundamentală, iar aceasta ar trebui cultivată cu insistenţă şi convingere dacă nu personală, măcar ştiinţifică. În zilele noastre, furtul ştiinţific prin metoda copy-paste e atât de normal încât unii literalmente nu pricep de ce e socotit imoral şi, în egală măsură, ilegal iar aceasta este, după părerea mea, una dintre cele mai serioase vulnerabilităţi ale sistemului universitar. Ca orice sistem, universităţile funcţionează cu o sumedenie de probleme, însă – pe termen lung – limitarea numărului acestora şi eficientizarea muncii de cercetare e un deziderat universal ce poate fi abordat, dacă nu chiar şi soluţionat, prin implementarea cu seriozitate a cursurilor de etică şi integritate academică. Orice convingeri problematice ce reprezintă vulnerabilităţi pentru sistemul universitar trebuie abordate frontal, onest şi deschis, iar un curs de etică şi integritate academică vizează tocmai chestiuni sensibile de acest fel. Oricât ar fi de utile, ghidurile de bune practici prezintă necesitatea de a acţiona corect într-o manieră cvasi-juridică, cu aspecte, implicaţii şi urmări legale vădite, fapt care mai degrabă descurajează cercetarea. Cursurile de etică şi integritate academică însă pot oferi o perspectivă mult mai îmbietoare, care – în loc să evidenţieze ce nu trebuie făcut în cercetare – subliniează ce anume trebuie făcut, cum şi de ce trebuie făcut în aşa fel încât cercetarea să nu devină o sperietoare de evitat cu orice preţ, ci o împlinire personală şi profesională de dorit, transformată – de ce nu? – într-o carieră de succes. 

Corneliu C. Simuţ (n. 1975) e profesor de teologie istorică şi sistematică la Universitatea Emanuel din Oradea. Interesat de cercetare nu doar din punct de vedere teoretic, ci şi prin prisma propriei activităţi în domeniu la universităţile din Aberdeen (Scoţia), Tilburg (Olanda), Debrecen (Ungaria) şi Pretoria (Africa de Sud), domnia sa predă cursuri de etică şi integritate academică atât la Universitatea Emanuel din Oradea, cât şi la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad.  

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *