Norme juridice, norme etice. Interdependențe (II)

sursa intheblack.com

Drd. Cătălin Constantinescu-Mărunțel

            În articolul precedent, am arătat regulile fundamentale care dictează dinamica normelor juridice în raport cu normele de altă natură, precum normele etice sau culturale, observând că, în esență, ele coexistă și conlucrează într-o societate. Astfel, normele etice pot ghida viața unei persoane în spațiul public, în măsura în care fie nu intră în conflict cu normele juridice, fie primesc această misiune prin intermediul celor din urmă.

            Ambele ipoteze pot fi mai ușor explicate dacă ne imaginăm un pătrat cu laturi puternic conturate, dar cu o suprafață interioară transparentă. Laturile reprezintă cadrul general format din norme juridice în interiorul căruia se desfășoară activitățile cotidiene ale persoanei. Prima ipoteză, și cea mai simplă, are la bază faptul că, într-o democrație modernă, legiuitorul nu caută și nu trebuie să caute să reglementeze fiecare aspect al vieții sociale. Din contră, o astfel de intenție tinde să caracterizeze regimurile totalitare și, într-o anumită măsură, pe cele autoritare.

            În interiorul pătratului ar părea că există premisele unui vid normativ, însă este doar o aparență. În acest spațiu se manifestă normele de altă natură, precum cele etice, religioase sau economice. Totodată, trebuie reținut că, în interiorul unui cadru legal care marchează o societate atât de diversă precum cea românească, se manifestă simultan mai multe seturi de norme de aceeași natură. Spre exemplu, normele religioase se împart în cele creștin-ortodoxe, creștin-catolice, creștin-protestante, musulmane, mozaice etc. La fel se întâmplă și cu normele morale, care pot să difere de la sat la sat sau de la familie la familie. În acest condiții, devine dificil de stabilit, în orice comunitate mai mare, care este numărul exact și conținutul clar acestor seturi de norme. Din punctul nostru de vedere, dată fiind compoziția etnică și religioasă a României, se poate ușor presupune că aceasta este regula, nu excepția.

            Într-un astfel de scenariu, când persoanele sunt ghidate de seturi diferite de norme sociale, legiuitorul se poate folosi de cele dintâi pentru a completa normele juridice doar dacă stabilește în mod clar regulile pe care intenționează să le folosească. Altfel, ar fi încălcat unul dintre principiile legiferării, anume principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea normativă. Conform literaturii de specialitate, normele juridice trebuie să fie redactate într-o manieră clară, concisă și accesibilă destinatarilor acestora[i]. Într-un caz contrar, nu numai că regula devine inaplicabilă, dar, în cazul în care o persoană este acuzată de încălcarea ei, neclaritatea ei conduce la oferirea unei puteri discreționare puterii judecătorești, liberă să o interpreteze conform propriilor criterii[ii].

Cum funcționează aceste norme de trimitere poate fi ușor ilustrat prin raportare la una dintre cele mai puternic reglementate profesii din România, avocatura. Sediul materiei poate fi găsit în Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat[iii], însă acest act normativ nu a fost niciodată gândit să funcționeze în mod independent, fiind completat de Statutul profesiei de avocat[iv]de Codul deontologic al avocatului român[v] și de Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană[vi]. Prin urmare, observăm că sunt incidente două seturi de norme juridice și două seturi de norme deontologice, întregul eșafodaj sprijinindu-se pe normele juridice legale cuprinse în Legea nr. 51/1995.

            Prin urmare, cum funcționează aceste norme deontologice în sistemul mai sus prezentat? În primul rând, conform art. 55 alin. (2) lit. d) și art. 63 alin. (1) lit. f), organele de conducere ale profesiei de avocat (fie la nivel de barou, fie la nivelul U.N.B.R.), au competența în a propune, respectiv a stabili care sunt acestea. Mai plastic, legiuitorul a creat cadrul legal printr-un act normativ, lăsând libertatea celor aflați în interiorul acestuia de a-și crea normele necesare de altă natură .

            Totuși, este în interesul statului român ca aceste reguli non-juridice (etice) să producă efecte concrete, ceea ce înseamnă că era necesară crearea unei obligații legale de obediență a avocatului față de norma deontologică. Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, unde se prevede că „în exercitarea profesiei avocatul este independent și se supune numai legii, statutului profesiei și codului deontologic”. Regula este, ulterior, întărită în art. 13 alin. (6), unde se prevede că și avocații străini care practică în România sunt supuși aceluiași cod, respectiv în art. 38 alin. (3), unde se stabilește că regulile de deontologie se aplică și relațiilor dintre avocat și clienții săi. 

            Aceleași idei sunt reluate și dezvoltate în Statutul profesiei de avocat. Acesta din urmă are menirea de a crea un al doilea set de norme juridice, inferioare ca forță celor cuprinse în Legea nr. 51/1995, dar având avantajul unei proceduri de adoptare, modificare sau abrogare mai flexibile deoarece aceasta intră în competența organelor de conducere a profesiei. Pe lângă faptul că reia ideile expuse anterior, Statutul introduce și unele dispoziții noi. Spre exemplu, art. 231 alin. (2) stabilește că „prin răspundere profesională se înțelege acoperirea daunelor efective suferite de client și rezultate din exercitarea profesiei cu nerespectarea prevederilor Legii, ale prezentului statut și a regulilor deontologice”.

            Împreună, Legea nr. 51/1995 și Statutul adoptat în baza dispozițiilor acesteia formează ansamblul principalelor norme juridice aplicabile profesiei în cauză. Sunt, astfel, stabilite toate aspectele cruciale. Prin urmare, la ce mai sunt utile cele două coduri deontologice menționate anterior? 

            Conform art. 5 din Codul deontologic al avocatului român, acesta „stabilește principiile esențiale și regulile de conduită pe care avocatul trebuie să le respecte, atât în exercițiul profesiei de avocat, cât și în viața sa publică și privată. Aceste principii și reguli stau la baza oricărei interpretări a reglementărilor profesionale, precum și la baza oricărei inițiative de reglementare profesională ori de modificare sau completare a dispozițiilor existente[vii]. Totodată, conform art. 1.3.1. din Codul deontologic al avocaților din Uniunea Europeană, definirea acestor norme la nivelul Uniunii Europene „are esențialmente drept scop atenuarea dificultăților care derivă din aplicarea unei duble deontologii (…)”[viii].

            Nu vom relua toate dispozițiile celor două coduri în acest punct, însă merită amintit gradul ridicat de generalitate al dispozițiilor acestora. Niciunul dintre cele două documente nu este menit a stabili linii clare de conduită prin raportare la situații concrete ce pot fi întâlnite în exercitarea profesiei de avocat. Regulile conținute au, mai degrabă, trăsăturile caracteristice principiilor. Prin urmare, cu greu s-ar putea spune că destinatarul lor se poate raporta strict la acestea în vederea alegerii modul în care se va comporta într-un anumit scenariu.

            În aceste condiții, observăm că, în acest sistem, rolul primar al normelor etice nu este acela de a stabili linii de conduită suplimentare pentru destinatari, ci de a-i orienta în înțelegerea normelor juridice aplicabile. În plan secundar, însă, tocmai pentru că au un grad ridicat de generalitate, normele deontologice pot servi și în acele situații în care nu există norme juridice aplicabile unei situații concrete, fiind aplicabile regulile în materia analogiei[ix]. Totuși, chiar și în astfel de situații, cu greu s-ar putea argumenta angajarea răspunderii disciplinare a unei persoane pentru încălcarea unei dispoziții dintr-unul dintre cele două coduri deontologice. 

            În prezentul articol pare că ne-am concentrat pe modul în care eticul și juridicul interacționează și se manifestă în lumea avocaturii, însă intenția a fost alta. Modul în care U.N.B.R. (Uniunea Națională a Barourilor din România) a înțeles să-și formuleze și utilizeze normele deontologice ne-a servit ca model pentru a putea extrage opțiunile pe care le are la rândul său mediul universitar. Am văzut astfel că, la nivelul unei entități academice, s-ar putea alege adoptarea unui cod deontologic care să-și producă efectele în baza unei norme juridice legale, respectiv care să aibă un rol limitat la ghidarea înțelegerii normelor juridice corespondente. Merită observat încă de acum că, într-o astfel de ipoteză, o eventuală comisie care să analizeze încălcările normelor etice ar avea un rol extrem de limitat.

            În următorul articol vom analiza un alt sistem prin care normelor juridice se pot completa cu  normele etice, de această dată prin raportare la entitățile private (companii, asociații, fundații etc.). În paralel, vom explora mecanismele prin care normele etice pot ajunge să aibă un rol mai important în arhitectura normativă a unei organizații.


[i]     Simona Cristea, Teoria Generală a Dreptului, 3, C.H. Beck, București, 2019, p. 72 – 74.

[ii]    Simona Cristea, Doctrine Juridice, VII, C.H. Beck, Bucharest, 2017, p. 126 – 133.

[iii]    Publicată în „Monitorul Oficial” nr. 440 din 24 mai 2018.

[iv]    Adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 898 din 19 decembrie 2011.

[v]    Adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România nr. 268/2017.

[vi]    Adoptat în Sesiunea plenară a C.C.B.E. din 28 octombrie 1988, apoi modificat în sesiunile plenare din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 și 19 mai 2006.

[vii]   A se vedea https://www.unbr.ro/publicam-hotararea-consiliului-unbr-nr-26817-iunie-2017-prin-care-se-aproba-codul-deontologic-al-avocatului-roman-prevazut-in-anexa/, consultat la data de 03 octombrie 2020.

[viii]  A se vedea http://www.unbr.ro/codul-deontologic-al-avocatilor-din-uniunea-europeana/, consultat la data de 03 octombrie 2020.

[ix]    Spre exemplu, în cazul angajării răspunderii disciplinare a unei persoane, nu poate fi folosită analogia în defavoarea persoanei acuzate de comiterea abaterii.

Cătălin Constantinescu-Mărunțel este doctorand în Drept penal în cadrul Școlii Doctorale a Facultății de Drept a Universității din București. Începând din anul universitar 2014-2015, este colaborator al aceleiași facultăți, ținând seminare la anul I, la materiile Teoria Generală a Dreptului și Doctrine Juridice. În societatea civilă, este membru-coordonator al Departamentului pentru Justiție de Tranziție și Teorie Juridică din cadrul noului Centrului pentru Etică, Drept și Educație.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *