Emilia Șercan: „Așteptarea mea în privința universităților civile este ca schimbarea să vină din interior”

Campania ta pentru demascarea imposturii și proastei conduite academice în instituțiile militare de educație este de acum o marcă a jurnalismului de investigație în România. Când, cum și de ce ai început această campanie?

Când am scris despre primul caz de plagiat, cel al vicepremierului și ministrului de Interne Gabriel Oprea, în iulie 2015, nu mi-am imaginat proporțiile imposturii din mediul academic și nu m-am gândit nicio singură secundă că acea anchetă va fi începutul unei campanii care durează deja de cinci ani. Ce m-a determinat atunci să verific dacă teza de doctorat a lui Gabriel Oprea este plagiată a fost faptul că acesta fusese numit premier interimar de un alt plagiator celebru, Victor Ponta, când acesta nu și-a mai putut exercita funcția de șef al guvernului din cauza unei operații la picior. Mi s-a părut inacceptabil ca un personaj care abia se exprimă coerent în limba română, cu un trecut politic în care a arătat doar compromis, să ajungă premierul țării, fie și interimar. Știam că Oprea este profesor și conducător de doctorate, însă nu aveam habar că e la Academia SRI, și mai știam că este doctor.Decizia de a-i verifica teza a fost una de moment, deși până atunci nu mai verificasem vreo altă lucrare. Am fost șocată să descopăr că lucrarea lui Oprea nu avea introducere și concluzii, că avea 28 de titluri în bibliografie, iar prima notă de subsol începea cu „op. cit.”. Acesta a fost începutul. Nu știu dacă aș fi continuat, însă la scurt timp am aflat numele persoanelor care își făcuseră doctoratul sub coordonarea lui Gabriel Oprea și iarăși am fost șocată să văd ce nume grele se regăsesc pe acea listă: Florian Coldea, prim-adjunct al directorului SRI, Bogdan Licu, prim-adjunct al procurorului general, Radu Stroe, fost ministru de Interne, Daniel Moldoveanu, fostul șef al Comunității Naționale de Informații, procurorul Gheorghe Muscalu, fost șef al DIICOT, alături de nepoata lui Oprea, Loredana Radu, de secretara lui Oprea, Adela Popescu, sau de bunul prieten al lui Oprea, Neculai Onțanu. Când am văzut aceste nume, mi-am pus o întrebare simplă: oare nu cumva cei coordonați de Gabriel Oprea au plagiat și ei, la rândul lor? Și așa am început să verific alte și alte doctorate, iar de atunci aș putea spune că m-am specializat în analizarea de teze de doctorat. 

Ai primit o amenințare cu moartea despre care media au relatat pe larg și care a avut consecințe privindu-l pe făptaș. Cum reziști amenințărilor, presiunilor?

Amenințarea cu moartea e cea mai brutală manieră prin care cineva a încercat să mă oprească să îmi continui dezvăluirile, însă de-a lungul acestor ani au fost nenumărate încercări de intimidare, de cumpărare sau de compromitere. Am reușit să trec peste toate încercările acestea pentru că am știut cu toată puterea că demersul meu este unul corect și onest. Nu fac nimic altceva decât să îmi fac meseria de jurnalist de investigație, iar jurnaliștii de investigație asta fac, descoperă ilegalități sau nereguli și le expun public. E adevărat că oamenii despre care am scris eu sunt unii dintre cei mai puternici și temuți din această țară, e adevărat că dincolo de oameni, cu nume și funcții, am scris despre rețele și grupări, mai simplu spus, am scris despre Sistem. Iar Sistemul a fost deranjat. Toate zbaterile Sistemului și ale unor indivizi de a mă opri să mai scriu mi-au arătat că dezvăluirile mele contează, iar lucrul acesta mi-a întărit determinarea de a continua să documentez și să scriu. Până la urmă, dacă ești jurnalist de investigație nu e normal să te oprești, iar dacă ai prins un fir trebuie să tragi de el până când ajungi la capăt. 

Apreciez efortul tău de a structura și ilustra clar, didactic, aș zice, anatomia plagiatului în academiile militare. Cum apare plagiatul aici în raport cu cel din universitățile civile?

Sunt mai multe cauze care au impus plagiatul, impostura și corupția morală ca „standarde” în academiile militare. În primul rând, aceste universități au devenit un soi de cimitir al elefanților în care, metaforic vorbind, erau trimiși să moară profesional tot felul de oameni care la un moment dat s-au aflat în poziții importante în armată, poliție sau în Serviciul Român de Informații. Acești oameni, eliminați de Sistem, ajungeau în aceste academii unde se aprecia că experiența lor profesională ar putea fi utilă studenților. Numai că mulți dintre acești oameni, încă tineri, nu s-au limitat la a fi cadre didactice asociate, ci și-au dorit să se titularizeze, să devină profesori universitari cu acte în regulă, seduși probabil de statutul dat de gradul didactic. Așa au ajuns în sistemul universitar militar oameni fără background academic și de cercetare, care și-au fabricat CV-uri, și-au fabricat o „operă” pentru a putea îndeplini standardele cerute de mediul academic. Cam în același timp în care trasul pe linie moartă al indezirabililor Sistemului devenise o practică extinsă, aceste academii au început să se transforme încet-încet din școli de instrucție și predare a artei militare în universități de cercetare științifică, iar lucrul acesta s-a văzut în pretinsa producție științifică. O altă cauză care a dus la proliferarea plagiatului și imposturii a fost modul ermetic de funcționare a acestor academii. La susținerile de doctorat erau invitați să participe ca referenți profesori tot din universități militare. Astfel s-au creat rețele care au funcționat pe bază de reciprocitate: eu te invit pe tine, tu mă inviți pe mine, eu propun acordarea titlului pentru doctorandul tău, tu propui acordarea titlului pentru doctorandul meu, nu ne încurcăm sau deranjăm reciproc, ba ne ajutăm. Iar nu în ultimul rând, tinerele cadre didactice care s-au angajat în academiile acestea au preluat din mers un sistem profund viciat pe care nu au făcut decât să îl perpetueze și chiar să îl perfecționeze ridicând impostura la rang de standard academic. 

Articolele tale, alături de cele ale profesorului Marian Zulean, indică inutilitatea acestor instituții în sfera militară. E o percepție corectă? Cum au apărut ele și de ce?

Percepția este corectă. Am explicat deja de ce universitățile militare nu ar trebui să fie universități de cercetare științifică. În aceste universități militare nu se face cercetare științifică reală. Ele ar trebui să se limiteze la instrucția și profesionalizarea viitorilor ofițeri, iar dacă un absolvent al unei universități militare este atras de zona academică și dorește să facă cercetare, o poate face într-o universitate civilă. Este nevoie să explic puțin mai pe larg. În cele trei universități militare din România, Academia SRI, Academia de Poliție și Universitatea Națională de Apărare, toate implicate în scandalul plagiatelor, doctoratele se acordă în așa-zisele „științe militare”. În fapt, sub această generoasă titulatură se ascund alte științe: științe politice, relații internaționale, științe juridice, sociologie și așa mai departe. Sunt destule voci în zona academică militară, dar și din afara ei, care afirmă că nu există, în fapt, niște „științe militare” pentru că regula generală este că pentru a avea o știință e nevoie de un obiect de studiu delimitat și delimitabil și de metode proprii de cercetare. Or, dacă analizăm domeniile presupus științifice ale „științelor militare” ne dăm seama că ele nu sunt de sine stătătoare, ci aparțin altor științe consacrate: relații internaționale militare, istoria militară, sociologia militară, geografia militară și așa mai departe. Cât despre metode de cercetare proprii, nici nu se poate pune problema. În plus, în toți acești cinci ani de studiu am mai descoperit un lucru care ar trebui să dea de gândit, la modul serios, decidenților. În afară de România, mai sunt doar vreo două țări din fostul bloc comunist, printre care Bulgaria, în care se dau doctorate în „științe militare”. În rest, în alte țări occidentale care au academii militare, acestea organizează doctorate în telecomunicații, în cibersecurity, în nanotehnologii, în diverse tipuri de inginerie cu aplicare în zona militară și în multe alte domenii tehnice. 

Ce crezi că ar trebui MEN și MApN să facă? Impostura aproape generalizată în acest domeniu ar avea vreo consecință asupra siguranței naționale?

Ministerul Educației, Ministerul Apărării, dar și Ministerul de Interne ar trebui să înțeleagă faptul că au nevoie de ofițeri profesioniști, care să își cunoască meseria, mai ales în contextul în care România este stat membru NATO, iar provocările geostrategice sunt diverse, iar unele dintre ele sunt foarte sensibile. Aceste universități trebuie să scoată ofițeri cu un înalt grad de profesionalizare în domeniile în care se pregătesc, nu trebuie să scoată viitori oameni de știință. Cum spuneam și mai devreme, dacă un absolvent de academie militară vrea să facă cercetare, o poate face în orice universitate civilă din țară sau străinătate. În plus, toate aceste ministere ar trebui să înțeleagă rolul strategic pe care aceste universități îl au. Nu e posibil ca tocmai aceste universități să devină unul dintre cele mai vulnerabile puncte ale sistemului militar, celui de ordine publică și celui de securitate națională. Și, da, eu cred și am toate argumentele să o spun că aceste universități au devenit un punct sensibil pentru siguranța națională. De altfel, într-un interviu de acum patru ani cu George Maior, fostul director al Serviciului Român de Informații, a admis că doctoratele plagiate reprezintă o vulnerabilitate pentru siguranța națională. 

Cum vezi efortul universității noastre în ce privește dezvoltarea unei culturi a eticii și integrității academice?

Despre Universitatea din București aș putea spune că este un pionier al demersurilor pentru dezvoltarea unei culturi a eticii și integrității academice. Iar când spun asta mă gândesc la lucrurile pe care le-a făcut în premieră în ultimii ani: prima decizie de plagiat dată în cazul unei teze de doctorat a unui politician de marcă, adică în cazul tezei lui Victor Ponta, prima dezbatere despre plagiat care a avut loc în spațiul universitar, primul proiect dedicat integrității academice derulat prin Fondul de Dezvoltare Instituțională, primul curs obligatoriu de etică și integritate academică și primul centru de cercetare a integrității academice, CARFIA. Acum când le enumăr, îmi dau seama că „pionier” nu e un cuvânt prea mare pentru a descrie tot ceea ce a făcut Universitatea din București. Multe dintre acțiunile întreprinse de Universitatea din București au fost preluate și de alte universități, ba mai mult, un ministru al Educației (Valentin Popa) a fost inspirat de Universitatea din București atunci când a emis acel ordin prin care cursul de etică și integritate academică a devenit obligatoriu la toate programele de master și la nivelul școlilor doctorale din România. 

De ce nu se produce același efort pe care îl faci tu și în zona universităților…civile?

Lucrurile s-au schimbat semnificativ în ultimii cinci ani în mediul academic românesc, iar universitățile civile au avut un rol important. În multe universități au fost înăsprite regulile existente, în altele au fost descoperite și au început să fie aplicate de frica unor scandaluri publice. Cert este că în România ne aflăm într-un stadiu incipient în privința impunerii unor standarde de integritate. Ca să simțim o schimbare reală trebuie să lucrăm mult la schimbarea de mentalitate, de comportamente și atitudini în raport cu cercetarea științifică și cu tot ceea ce reprezintă spațiul academic. Așteptarea mea în privința universităților civile este ca schimbarea să vină din interior pentru că, până la urmă, universitățile civile sunt conectate la cercetarea internațională, iar credibilitatea, onestitatea și seriozitatea sunt esențiale pentru a putea face parte din echipe transnaționale și mai ales pentru a face performanță academică. 

Personal, cum îi determini pe studenții tăi să se raporteze la etică, la valori morale?

Pentru un jurnalist, iar în cazul studenților mei pentru un viitor jurnalist, integritatea profesională este foarte importantă. Din acest motiv le vorbesc mult despre modul în care trebuie să se raporteze la viitoarea lor meserie, despre provocări, despre dificultăți, despre etica documentării, etica intervievării, etica lucrului cu sursele, despre etica investigației, în general. Și mai fac ceva: le vorbesc despre integritatea din spațiul public pentru că am constatat că se vorbește prea puțin despre această trăsătură de caracter. 

Știu că ai mulți…fani. Ce le transmiți lor, dar mai ales studenților și colegelor și colegilor din universitate?

Pentru că ne aflăm aproape de începutul unui complicat nou an academic le doresc și studenților, și profesorilor limpezime, inspirație și verticalitate. Și le mai doresc răbdare, liniște și perseverență astfel încât să treacă cu bine peste această perioadă ciudată și complicată pentru noi toți. Și, desigur, multă sănătate!

EMILIA ȘERCAN este lector la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării (Universitatea din București), unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de investigație din România. Cea mai recentă apariție editorială: Fabrica de doctorate, Humanitas, 2017

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *