Raportul de similitudine (I)

SUMAR

Introducere

Malpraxis. Academic

Furt? Fraudă?

Victimele și Prejudiciul

Vigilența în mediul academic. Supravegherea (v. examenele, evaluarea lucrărilor etc.)

Plagiat și Copyright

Ce folosim în universitate?

Ce este un soft „anti-plagiat”?

Cum funcționează un soft „anti-plagiat?

Ce înseamnă a face o match?

Ce este un Raport de similitudine?

Ce urmează după Raportul de similitudine?

Cât de pregătiți suntem să interpretăm Raportul? (v. radiografia în medicină, scannerul, imagistica medicală) 

Introducere

Universitățile din întreaga lume au o problemă cu plagiatul, cea mai comună, dintre cele dezvăluite, formă de malpraxis academic, o adevărată…vedetă, una dintre cele mai nocive forme de proastă conduită în cercetare, în asumarea condiției de autor și în publicarea produselor științifice. Complexitatea modurilor de plagiere și performanța soft-urilor „anti-plagiat sunt fațetele unei monede unice: etica și integritatea academică. Miza este valoarea acordată, prin folosire, acestei „monede”. Ceea ce urmează subînțelege acest lucru.

Dincolo de regulamente, proceduri, coduri de etică, mecanisme academice de apărare, precum și prevederi legale, universitățile folosesc diferite softuri de verificare a textelor. Operațiunea de verificare „anti-plagiat”, prin încărcarea pe platforma digitală respectivă a unui text, dă un rezultat – după aplicarea filtrelor softului – care se numește Raport de similitudine (Similitude Test/Index) sau de Originalitate. Raportul dă un scor, un procentaj de similitudine a acelor porțiuni din textul supus verificării cu porțiuni din alte texte stocate deja în baza de date a softului. Sunt mulți care cred că aceste softuri sunt softuri anti-plagiat iar Raportul de similitudine este dovada plagiatului.  Cei care cred asta sunt în eroare. De ce? Voi detalia în cele ce urmează. Dar nu numai atât. 

Magnitudinea fenomenului a atins o cotă care cere modificări fundamentale în universități, mai ales în modul în care conținuturile „predate” studenților poate fi însoțit de forme de evaluare care să evite recursul la soft-urile „anti-plagiat”. La fel, întregul sistem de măsurare a performanței academice în cercetare prin factori de impactindici  și toată metrica ce evită evaluarea calității, a originalității, a creativității.

Universitățile sunt vulnerabile, ca în fața unui virus agresiv, în ce privește punerea și rezolvarea problemei plagiatului. Vulnerabilitatea este accentuată progresiv, îngrijorător, de progresul exponențial al tehnicilor informației, al producției de soft-uri. „Mașinile” acaparează tot mai mult procesul academic și ridică, în consecință, uriașe probleme etice și de integritate. De fapt, trei sunt (ar trebui să fie) îngrijorările universității, după autorii unui studiu [i]: metodele de detectare a similitudinii textelor în cauză, sistemele de text-matching(potrivire/comparare a textelor) care au un depozit digital de texte și oferă o interfață utilizatorilor și politicile anti-plagiat. Toate trei ar trebui gândite, operaționalizate și urmărite continuu și concomitent, nu succesiv. În practică, asta  se întâmplă relativ rar. Ca și în cazul lui Tartuffe, celebrul personaj impostor al lui Molière, identificarea, urmată de dezvăluirea imposturii sale se produce târziu și e o consecință a credulității, lipsei de vigilență. Răul a fost, însă, făcut. Iar victimele rămân. Cu traume uneori de lungă durată. Ca în viață.

            Universitatea este creditată public ca având standarde morale. Ea le și afirmă ca atare și, unele, merg până la a face design-ul etic al procedurilor și normelor de integritate pe baza asumării acestor standarde morale. În fapt, lucrurile nu stau așa. Veți întâlni extrem de rar o universitate care să fie fondată – nu să le enunțe numai – pe baza unor principii, valori morale. E aici un cerc vicios. Al „moralei” înainte de „morală”. Aceste referințe etice bazate pe fundamentul moral presupun că fundamentul există. Și, în consecință, comunitatea trebuie să se supună sau să le urmeze, în practica existenței comunitare, specifice mediul academic. Dar fundamentul există numai pe principiul similitudinii: numai cine urmează ce descriem noi, prin coduri, proceduri e ca noi

            Cum formulează Niklas Toivakonen despre „etica centristă”, în critica sa a gândirii lui Emmanuel Levinas despre subiect: „ Etica centristă a fost astfel criticată pentru căutarea asemănării: mai întâi avem, de exemplu, oamenii liberi ai Atenei, apoi începem să-i includem și pe alții în același lucru: ei devin ca „noi” și numai prin a deveni ca noi (sau a fi lăsați în afară) ei își dobândesc statutul moral.” [ii] Iar soft-urile „anti-plagiat”, bazate operațional pe principiul asemănării,  joacă un rol important, lor atribuindu-li-se caracteristici „etice”. Dar, cum formulează același Toivakonen,  „a oferi artefactelor o față etică sugerează fantezia de a evita responsabilitatea etică și generează ceea ce numesc o ,logică compensatorie’ ”. 

            Acest studiu e, astfel, și o pledoarie pentru reconsiderarea majoră a fundamentului etic al universității. Mergând prea mult pe logica eticii, universitatea abandonează progresiv etica logicii.

Malpraxis. Academic

Aduc acum în discuție domeniul generic în care sunt cuprinse faptele de proastă conduită în didactic și în cercetare/publicare și care cer soluții: malpraxis-ul academic. Cum înfruntăm malpraxis-ul academic? E o întrebare care dă bătăi de cap managementului universitar dacă o ia în serios. 

Termenul a fost/este folosit în mod curent în medicină. Istoria cuvântului e interesantă și pentru că jonglează cu un component al său, „practic” care e prefixat de un adjectiv, „mal” („rău”) și care a permis evoluții diferite în diferite domenii: „Bune practici/rele practici”, „malpractică’, etc. Titlul Legii 206/2004, care la noi guvernează etic domeniul cercetării, este „ Legea privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și cercetare”. Termenul „conduită” nu este explicitat, toate referințele fiind la „buna conduită”, expusă prin…abaterile de la ea, deci prin reaua conduită.

Noțiunea de malpraxis e folosită numai în relație cu un corp profesional, a cărui existență e reglementată de legi, regulamente, standarde, norme etc. Iar legal, după Cimpoieru (2013, p.5), malpraxisul  este „ formă de răspundere civilă care intervine atunci când anumite categorii de persoane – denumiți (sic!) generic ‚profesioniști’ – încalcă anumite reguli de conduită (…) stabilite de lege și/sau de corpul profesional; în situația în care aceste încălcări (…) aduc un prejudiciu unei persoane, atunci se naște obligația reparării acestuia.” [iii]

În cazul corpului profesional academic, stabilirea prejudiciului, în situația plagiatului, e, în instanță, de multe ori, greu de dovedit, mai ales dacă nu există sau nu depune plângere o parte vătămată. Mai mult, plagiatul presupune, de multe ori, situația unei fapte ilicite, care, dovedită, permite despăgubirea. Fapta ilicită e „orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.” [iv] Reținem, deci, că fapta ilicită nu e numai în cazul încălcării unei reguli prevăzută de lege, ci și în acela al încălcării unei uzanțe, cutume. Această din urmă situație e motiv de interpretare care, nu odată, permite evitarea suspiciunii sau acuzei de plagiat. Nu odată am auzit argumentul: “când am dat eu doctoratul nu exista prevederea cu ghilimelele”; dar de ce nu scria doctorandul de la cine a luat fraze, pagini, capitole chiar dacă, să zicem, nu știa că orice iei din textul cuiva, trebuie pus în ghilimele?

Malpraxisul academic nu are în vedere numai plagiatul, ci și fabricarea de date, citarea incorectă, neglijentădistorsiuni sau falsificarea condiției de autor, autocitarea, proliferarea „rețelelor” de co-autorat ș.a.[v] Pentru că plagiatul a devenit vedeta malpraxisului, nu se vorbește cât ar trebui de forme dure ale lipsei de etică, de integritate, cum sunt, de pildă, abuzul de putere, acceptarea/aplicarea incorectă a unor criterii la concursuri, evaluări etc.

Ce folosim în universitate?

În universitățile noastre nu există decât foarte sporadic și numai la câteva o preocupare privind reflecția asupra unui mediu academic etic, integru sau asupra plagiatului ca furt. Sau fraudă. Apariția soft-urilor „anti-plagiat” a permis delegarea acestei reflecții asupra performanței (neevaluată nici aceasta ca lumea sau frecvent) instrumentelor digitale. Noi am început cu pași mici, îi mai facem și acum, când dăm în căutare pe Google o mostră de text pentru a vedea dacă o găsim identică în online, undeva. Apoi am folosit, încă o mai facem, plagiarism checkers, site-uri, platforme care permit gratuit, puțin modificată, operațiunea de pe Google. Pasul următor este achiziționarea soft-urilor specializate, cu performanțe variabile, în funcție de ce și cum au în dotare, ce li se cere și de către câți. În ce măsură știu cei/cele care încheie contractele din partea universității cu furnizorii de aceste soft-uri care sunt, de fapt, performanțele reale ale acestora?

            Saltul la contractul de achiziție al soft-urilor e, ca de atâtea ori, la noi, „scurtătura”, comparabilă cu achiziționarea de tablete pentru școlari, care încă se duc în fundul curții școlii la…wc. Nu este asigurat, sanitar, igienic, mediul favorabil învățării, adică o condiție pre-modernă, și sărim direct în…postmodernitate. La tabletă. Nu instalăm o cultură a eticii și a integrității în școală, dar o „rezolvăm” printr-un grăbit ordin de ministru, un soft „anti-plagiat” și regulamente. 

            Introducerea soft-urilor „anti-plagiat”  în măsura în care a permis relaxarea prin delegare etică, a provocat și reacții nete de respingere. În 2006, decanul de Yale College, de pildă, a respins adoptarea Turnitin pentru că, spune el,  „Dacă cineva creează o cultură care așteaptă ce e mai rău în studenți și subliniază această atitudine cu un climat de vigilență, studenții vor acționa în diverse moduri pentru a confirma aceste așteptări, inventând modalități inteligente de a acționa necinstit și de a evita detectarea. Nu vreau să încurajez o astfel de cursă josnică.” [vi]

Dar a acționa necinstit, și încă în ramă academică, e o preocupare veche. Pentru amuzament, invoc o figură celebră în Franța secolului al XVII-lea, Jean Oudart de Richesource [vii], care a inventat o academie a oratorilor unde, între altele, se ocupa și de cursul despre cum să plagiezi. El consideră „le plagiarisme” o artă oratorică în beneficiul celor mai puțin dotați pentru originalitate pe care îi încurajează să folosească discursurile altora deghizându-le ca fiind ale lor. Și publică în 1667 și un „suport de curs”/manual al cărui titlu spune totul („Masca oratorilor, adică maniera de a deghiza ușor orice fel de discurs”).

Să remarc și că universitatea, în general, evită, cu puține excepții,  recunoașterea furtului sau a fraudei academice în materie de cercetare, scriere și publicare. Dacă nu cumva mușamalizează. Prin tăcere sau chiar amenințare! Cazuistica e bogată și în acest sens și la IRAFPA [viii], am avut/avem des de-a face cu omertà [ix]universitară care se manifestă la fel oriunde în lume. Dar, mai grav, la noi, universitatea depune foarte puține eforturi de a cunoaște realitatea plagiatului. Care se înscrie, ca formă severă de proastă conduită academică, fie în zona furtului fie în cea a fraudei, ori a înșelăciunii de multe ori în amândouă. Care e diferența? Vom vedea imediat. 

Furt? Fraudă?

Fie una, fie alta, vorbim de o acțiune. Făcută din ignoranță, ignorare (e un nivel al intenției, o alegere) sau cu bună știință (intenție neechivocă), această acțiune presupune victime, după ce finalizată. Când un membru al personalului academic sau de cercetare o comite, acțiunea privește ignorarea, indiferența sau complicitatea altora căci Educația funcționează ca un sistem, construit ca o ierarhie, desigur, cu grade variabile de autonomie. Ca în orice sistem, complicitatea este favorizată. Dacă nu este contracarată eficient și continuu.

Furtul  se produce atunci când cineva ia (copiază) din textul altcuiva o parte, părți sau întregul pentru a și-l apropria, prin lipire sau întrețesere în propriul text și apoi pentru a-l acredita pe acesta în fața altora ca fiind al său. Cu un cuvânt vechi, e un jaf. Când rezultatul acțiunii de „jefuire” este folosit pentru a înșela (un profesor, un colectiv, o comisie etc.), vorbim de fraudă. În termeni legali, e vorba de fals și uz de falsînșelăciune etc. De ce fals? Pentru că textul tău final, după ce ai furat, nu este „original”, conține textul altcuiva. Paralela cu falsul în pictură se impune aici, până la un anumit punct. Desigur, nu chiar în sensul extrem al unei celebre romanciere la care apare formularea: ” Painting is a lie, or most of it is” [x]. De fapt, practica falsificării operelor de artă este una străveche și privește, cum susține Thomas Bazley, „widespread practice of copying unattributed objects and then falsely representing them as created in the era”. Același citează modul în care Uniform Crime Report din S.U.A. definește falsificarea, definiție foarte apropiată de cea a plagiatului și a relației dintre furt  și fraudă[xi] O diferență specifică: dacă în cazul plagiatului acțiunea e de a îți însuși un text care aparține altcuiva și de a-l da drept al tău, în pictură falsificarea este operațiunea prin care tu dai drept a altcuiva o pictură făcută de tine. De regulă a cuiva celebru sau/deci mai vandabil.  

În plagiat, acțiunea de falsificare e deja luată în calcul de producători în ce privește îmbunătățirea performanței softurilor „anti-plagiat” prin identificarea acelor porțiuni de text care nu sunt redactate în aceeași perioadă cu restul textului. Analiza de stil e complicată, dar progresul câtorva softuri e vizibil. Un algoritm care ar permite softului să semnalizeze trecerea de la un mod de redactare la altul, prin punerea în evidență a cuvântului străin [xii], ar fi un pas mare înainte.

Victimele și Prejudiciul

În literatura științifică dedicată integrității academice, e surprinzător să constați că despre victimele malpraxis-ului academic, ale plagiatului, în speță, se vorbește destul de puțin. Numai cazuistica publicată și corespondența personală a victimelor, corespondența lor cu nivelele ierarhiei universitare după ce descoperă actul ilicit, sunt o mărturie a modului în care au fost afectate, direct prin actul ilicit, apoi, direct, prin amenințările sau, mai rău, deciziile contra lor luate de către ierarhia academică, și, indirect, prin omertà  academică. Când victima face public actul ilicit și consecințele sale asupra sa, nu o dată, colegii, colegele oferă prea puțin sprijin. Ca în situația violului, pare că victima are o parte de vină! Cariere promițătoare au fost strivite atunci când, în unele cazuri, complicitatea (a făptuitorului cu membri ai ierarhiei universitare sau ministeriale) și ierarhia (directorul de grant, supervizorul științific al doctoratului, directorul de departament, decanul, rectorul) au prevalat în fața asumării deschise de către instituție, indiferent de consecințe, a comiterii faptei ilicite și deciderea sancțiunilor corespunzătoare pe măsura prejudiciului adus persoanei.

Un aspect particular al prejudiciului, regăsibil și în lumea academică, se referă la „pierderea șansei”. Prin fapta ilicită comisă, victima pierde posibilitatea „de a beneficia de o împrejurare sau de un element favorabil” sieși. [xiii] Despre acestea, la noi, dar și în alte părți, nu se vorbește. Decât în sala de tribunal.

VA URMA

Referințe


[i] Foltýnek, T., Meuschke, N. & Gipp, B. (2019), Academic Plagiarism Detection: A Systematic Literature Review,  ACM Computing Surveys, 52 (6), Article 112. (doi: 10.1145/3345317)

[ii]  Toivakonen, Niklas, Machines and the Face of Ethics, Ethics and Information Technology, 18, Springer, 2016, pp.269-282 (https://doi.org/10.1007/s10676-015-9372-y, accesat 25.03.2020)

[iii]  Cimpoieru Dan.(2013). Malpraxisul. C.H.Beck.

[iv] Idem, p.37-38, apud  C. STĂTESCU, C. BÂRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, București: All, 1992, p.121

[v] O listă cuprinzătoare a faptelor blamabile sau incorecte, în varii grade, dedusă din mai multe lucrări de specialitate, românești și străine, dar și de Legea 206/2004:deadăugat

[vi] Peter SALOVEY despre cultura neîncrederii, în Yale Daily News, 9 noiembrie 2006

[vii] RICHESOURCE, Jean Oudart de, Le masque des orateurs, c’est-à-dire la manière de déguiser facilement toute sorte de discours, 1667 (https://data.bnf.fr/fr/15008705/jean_oudart_de_richesource/ accesat 23.03.2020; am aflat de „personaj” din Jean-Luc HENNIG, Apologia plagiatului, București: Art, 2009, p. 51)

[viii] IRAFPA, Institut de Recherche et Action sur la Fraude et Plagiat Académiques, cu sediul al Geneva, înființat în 2016. La ora aceasta are o bază de date de peste 300 cazuri de plagiat, intervenție, mediere, consultanță, cu proceduri de analiză unice, eficiente. IRAFPA este solicitat de persoane sau instituții din mai multe țări din Europa, Canada, Africa. Oferă programe de certificare de integritate pentru instituții (universități), de mediere; în curând, certificare de integritate pentru doctoranzi și tineri cercetători. Am înscris Universitatea din București ca membru din 2017 iar eu sunt acum membru în Consiliul științific pentru nivelul doctoral. (https://irafpa.org)

[ix] Termenul are o dublă explicație etimologică: una privește o variantă dialectală din sudul Italiei a lui umilità (din Lat. „humilitas”, derivat din „humus”- „pământ”), o alta ar fi un calc după Spaniolul hombredad („bărbăție”). 

[x] MURDOCH, Iris, Nuns and Soldiers, 1980

[xi] BAZLEY, Thomas D., Crimes of the Art World , Santa Barbara, CA: Praeger, 2010, p. 63 și p. 64 (http://www.questia.com/read/124007567/crimes-of-the-art-world, accesat 13.03.2020).

[xii]  Mihail BAHTIN, celebrul filosof rus al limbajului, estetician de o erudiție ieșită din comun, introduce acest concept în teoria textului. Există puncte de convergență cu subiectul plagiatului și cu ce se întâmplă cu textul atunci când cuvântul altcuiva este preluat ilicit. (v. Mihail Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski , Univers, 1983, despre cuvântul difon; Probleme de literatură și estetică, despre includerea unui cuvânt străin în propriul text sau propria vorbire, Univers, 1982, p.201). „Citarea” e una dintre situațiile enumerate de Bahtin privind reproductibilitatea textului (v. Mikhaïl Bakhtine, Esthétique de la création verbale, Gallimard, 1979, p. 314)

[xiii] JUGASTRU, Cătălina, Prejudiciul. Repere românești în context european, București: Hamangiu, 2013, p.20

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *