Meritocrația și importanța CV-ului în evaluarea candidaților la posturi universitare

Rezumat.În articolul de față încerc să analizez conceptul pe baza căruia, cel puțin la nivel declarativ, se dorește construcția universității românești. Meritocrația nu este doar un termen foarte des utilizat. El este, totodată, foarte puțin analizat. Meritocrația este idealul spre care tinde construcția universitară actuală. Concret, ne dorim ca pătrunderea în sistemul universitar să reflecte meritele celor ce aspiră la o asemenea poziție. În egală măsură, ne dorim ca avansarea și întreaga ierarhie instituțională să aibă în centru conceptul de merit. Scopul pentru care o urmez pe cercetătoarea Jo Littler în decelarea sensurilor meritocrației este acela de a vedea în ce măsură CV-ul candidaților este expresia meritului. La fel de important mi se pare să abandonăm înțelegerile superficiale ale conceptului de meritocrație și să le înlocuim cu o analiză profundă a acestuia. Un asemenea efort de pătrundere în istoria și evoluția utilizării acestui concept ca ideal, dar și ca sistem de organizare instituțională, ne va a arăta ce tip de societate în general și de universitate în particular vom obține dacă aderăm necritic la ideea de meritocrație. În primul rând pentru că nu e clar ce anume înseamnă cu adevărat ”meritocrația”, apoi, nu e clar dacă meritul echivalează întotdeauna cu CV-ul ca sinteză a metodelor scientometrice de evaluare a performanței academice și, în fine, chiar mai dramatic, nu e clar dacă o universitate construită pe înțelegerea actuală a conceptului de meritocrație este o expresie a progresului social sau o formă de conservare a unor structuri ierarhice concentrate în jurul menținerii privilegiilor unei elite. 

În prima parte a lucrării voi face o scurtă recenzie a lucrării propuse de Jo Littler pentru ca în partea a doua să încerc să ridic întrebări legate de măsura în care idealul de meritocrație în genere și cel de meritocrație exprimată prin CV-ul scientometric ne conduc către o universitate deschisă și aptă să asigure progresul social.

În anul 2018, editura Routledge publica o carte cu un titlu provocator: Against Meritocracy: Culture, Power and Myths of Mobility(Împotriva meritocrației: cultură, putere și mituri ale mobilității). Semnatara acestei lucrări care este disponibilă gratuit online este Jo Littler, cadru didactic la departamentul de sociologie al City University of London. Am ales să pornesc discuția despre importanța CV-ului în evaluarea candidaților la concursuri pentru posturi vacante în sistemul universitar pentru că pare de la sine înțeles că accederea în universitate trebuie să fie expresia meritocrației. Până să vedem în ce măsură CV-ul este expresia meritocrației, e important să vedem cum a apărut acest concept. Totuși asta nu este o sarcină ușoară, pentru că meritocrația e frecvent utilizată, dar rar definită.  Jo Littler îl citează pe economistul indian Amartya Sen care afirmă că ”ideea de meritocrație are multe virtuți, dar claritatea nu se numără printre ele”.(Littler, p. 23).  

În încercarea de a elucida câteva dintre înțelesurile, dar și dintre consecințele uneori dramatice pe care preluarea necritică a conceputlui de meritocrație le are la nivel social, Jo Littler ne propune în capitolul întâi al lucrării ei o călătorie în timp care să ne ajute în decelarea elementelor cheie din genealogia conceputlui de meritocrație. Ea va examina cu acest prilej modul aproape comic în care termenul de ”meritocrație”, deși a fost pentru prima oară propus și folosit de doi socialiști la modul foarte critic, în zeflemea chiar, ajunge să devină doar două decenii mai târziu un far călăuzitor pentru politiceni ca Margareth Thatcher, Ronald Reagan, Tony Blair, David Cameron, Theresa May, Donald Trump și chiar Viorica Dăncilă. Meritocrația e o valoare foarte puțin chestionată. Pare de la sine înțeles că ne dorim meritocrație și că organizarea instituțiilor academice pe baza acestui principiu este unul dintre cele mai bune lucruri care ni s-ar putea întâmpla.  Dar, din păcate, analiza cercetătoarei Jo Littler pare să indice exact contrariul. Dacă citim lucrarea menționată vom experimenta cu siguranță o senzație ciudată, de parcă ni s-ar fi tras covorul de sub picioare. Meritocrația nu se opune, de fapt, în totalitate sistemului feudal în care stratificarea socială era una foarte strictă și arbitrară. Ierarhia socială nu dispare, șansa de progres nu devine accesibilă, ceea ce apare e iluzia posibilului progres prin muncă și ambiție. În esență, reușita este dictată tot de statutul socio-ocupațional al părinților, nicidecum de școala pe care o urmezi, așa cum arată nenumărare studii din sociologia educației

Voi insista în cele ce urmează doar pe transformarea spectaculoasă și aproape de neimaginat pentru noi, cei obișnuiți cu înțelesul său actual, de la un termen folosit la modul critic și ironic la o valoare absolută, nechestionată și nechestionabilă.

Un lucru care ar trebui să ne atragă atenția și să ne facă ceva mai vigilenți este faptul că meritocrația este teoretizată în special de cei care i se opun și o consideră un contruct ideologic menit fie să justifice inegalități altminteri greu de explicat, fie să-i ajute pe cei privilegiați să-și mențină poziția. Avem cel puțin patru lucrări fundamentale care atacă meritocrația care funcționează aproape ca un drog ideologic menit să conserve relații de putere și ierarhii altminteri profund inechitabile. Primele două dintre ele sunt dezbătute în capitolul care vizează genealogia termenului de meritocrație – termen apărut relativ recent în vocabularul științelor socio-umane și al politicienilor. Astfel, în anul 1956, Alan Fox a scris articolul Class and Equality (Clasă și Egalitate) pentru revista Socialist Commentary[1]. În acest articol autorul descrie modul în care cei patru indicatori ai inegalității: veniturile, proprietatea, educația și ocupația sunt principalii responsabili pentru stratificarea socială. El discută cu acest prilej faptul că veniturile reduse ale muncitorilor fac aproape imposibilă ieșirea acestora din cercul vicios. De asemenea, Fox arată cum societatea îi recompensează pe cei talentați, puternici și fără scrupule. În aceasta stă ”meritocrația”, în recompensarea acestor indivizi individualiști, competitivi și fără nicio reținere de ordin moral. E un sistem care le permite șmecherilor să ajungă în top și apoi îi recompensează pentru asta. E o critică dură a meritocrației care a fost complet uitată la foarte scurt timp de la inventarea termenului de către Alan Fox.

Doi ani mai tâziu de la articolul lui Fox, în 1958 un foarte cunoscut cercetător și critic al relațiilor de producție industriale, Michael Young, avea să scrie romanul satiric The Rise of Meritocracy[2]. Aici ne este pezentată o distopie în care sistemul feudal la privilegiului dobândit prin naștere este înlocuit de sistemul stratificării sociale bazate pe coeficientul de inteligență, lucru care face să existe o piață neagră a copiilor inteligenți pe care îi cumpără părinții cu bani. În anul 2034, personajul principal, chiar Michael Young, ajunge să fie ucis într-o revoltă a mamelor care se aliază cu ”populiștii” pentru a lupta de 1 Mai cu meritocrația! Cartea a devenit un succes. Ea atrăgea atenția asupra riscului de a înlocui un set de privilegii cu altul pentru o societate bazată pe ierarhii stricte, pe dominație și control. Într-o recenzie la cartea sa Raymond Williams afirmă că ceea ce folosim ca să ne referim la inteligență, sunt perspective total neinteligente. (Williams 1958, apudLittler, p. 35). Young a spus adesea că termenul de meritocrație a fost folosit de Blair într-un sens total diferit de cel pe care el l-a intenționat și avertizând că stratificarea socială bazată pe educație și diplome produce o clasă de marginali care n-a fost nicicând mai exclusă moral.(Littler, p. 35). În traducere liberă: ei au avut șanse și doar firea lor cea potrivnică i-a împiedicat să avanseze. Fără milă, doar silă pentru ei!

Ceea ce romanul lui Young nu analizează suficient sunt câteva aspecte centrale care privesc conceptul de meritocrație pe care Littler le subliniază. Consider că sunt centrale în analiza modului în care funcționează actualmente universitatea. În primul rând, creează un mediu de hiper-competitivitate care face imposibilă solidaritatea și forme de luptă comună. Imaginea tipică, așa cum arată Littler, este aceea a unei scări. Doar că pe scară urci singur. Este și o reluare a ideei lui G. A. Cohen[3]care discută despre cauzele structurale a lipsei de libertate a muncitorilor. În actualul sistem oricare dintrei ei poate deveni patron. Cohen folosește metafora unei hale în care se află muncitorii. Fiecare ar putea lua cheia pentru a urca pe scară și a se elibera din acea hală, dar nu vor putea scăpa toți deodată. Mai mult, meritocrația ne încurajează pe fiecare să muncim pe rupte, fără să ne solidarizăm, pentru că doar așa vom învinge. E un model de reușită individuală în detrimentul celorlalți. 

Jo Littler arată cum metafora scării apare tot mai des în discursul elitelor politice ”Îi ajuți pe oameni dându-le scări pe care să urce prin efortul lor individual” (Cameron, 2013, apudLittler, p. 17). În anii 2000 politicianul australian Mark Latham a fost numit ”Lordul treptelor” din pricină că a folosit metafora scării până la sațietate. Jo Littler îl urmează în explicații pe Raymond Williams care spune că această scară a meritului pe care urci singur are două funcții: distruge comunitatea și îndulcește otrava ierarhiei, adică promite oportunitate producând de fapt diviziune socială.

A doua problemă importantă subliniată de autoare este aceea că meritocrația privește inteligența și talentul ca fiind cristalizate, stabile și înnăscute. În termeni ontologici am spune că privește oamenii ca obiecte stabile, nu ca procese. Littler aduce aici în discuție o altă lucrare, Inequality by design[4],în care autorii arată cum anume o noțiune îngustă de inteligență măsurată prin teste psihometrice – obsesia măsurătorilor ”obiective” – a condus la forme noi și ”justificate” de rasism îndreptate împotriva afro-americanilor. Pornind de la această concepție a inteligenței ca ceva cristalizat și măsurabil, Young și-a conceput distopia eugenică meritocratică din romanul său satiric. Această stratificare elitistă din școli l-a împins pe Young către ficțiunea sa ce ia în vizor meritocrația. 

A treia problemă identificată de Littler privește faptul că oportunități egale pentru oameni care pornesc din poziții inegale nu reprezintă, în niciun caz, un sistem echitabil. Pur și simplu pentru unii oameni este foarte greu să urce treptele ipoteticei scări, lucru sesizat într-o imagine de Gloria Pritschet și Tobias Mixer: este vorba despre o scară căreia îi lipsesc niște trepte, așa încât e imposibil să o urci.

A patra problemă identificată de Littler privește faptul că actuala stratificare socială este preluată necritic. Adică e absolut firesc ca speculanții bursieri să fie răsplătiți cu venituri colosale în vreme ce oamenii de știință care descoperă tratamente pentru boli incurabile să câștige considerabil mai puțin. E normal, în acest sistem, ca cei care jonglează la bursă să se afle în topul ierarhiei, în vreme ce asistentele de la secțiie de neonatologie să se afle la coada ierarhiei. În fond, ei merită, pentru că ei, speculanții financiari, manipulează bani, iar ele, asistentele, copii, or, sistemul de recompense ne arată ce și cine e mai important. 

Cea de a cincea problemă identificată de Jo Littler privește datele sociologice prezentate de McNamee și Miller[5]în  The Meritocracy Mythdar și în lucrarea asemănătoare ca titlu a lui James Bloodworth[6] The Myth of Meritocracyîn care se arată că acest termen este un construct ideologic menit să ascundă inegalitatea și lipsa de șansă de progres social pentru largi pături ale societății. Prin urmare, a crede în meritocrație la modul total necritic este dăunător social întrucât întreține ideea că societatea occidentală este inegală, dar echitabilă, justă.

De ce am pornit de la această amplă analiză a conceptului de meritocrație așa cum apare el dicutat de Jo Littler ca să analizez importanța CV-ului în evaluarea candidaților pentru posturile declarate vacante în universități? Pentru că întregul sistem de acces și avansare este bazat, în teorie, pe ideea de merit! Mai mult, există o obsedantă echivalare a CV-ului cu meritul. Cu cât mai multe publicații la edituri de renume, cu atât mai mare meritul. Există un amplu serial documentar BBC realizat de jurnalistul britanic Adam Curtis pe tema obsesiei evaluării performanței pe baze ”obiective”[7]care ar trebui poate mai bine exploatat ca resursă pedagogică. Ideea meritului măsurat cantitativ prin puncte, externalizarea evaluării – se presupune că trebuie să avem încredere oarbă în sistemul de evaluare anonimizată al revistelor din anumite baze de date – toate acestea sunt foarte puțin problematizate. Evenimentele recente însă arată că această lipsă de dezbatere nu este de bun augur.

Primăvara anului 2019 a fost, meteorologic, una dintre cele mai reci, dar va rămâne în istoria Facultății de Filosofie a Universității din București și a mediului academic românesc în gerere, drept una foarte fierbinte! Totul a început cu concursurile pentru ocuparea posturilor vacante la Facultatea de Filosofie. Se pare că cea care a câștigat nu avea un CV suficient de merituos în raport cu al contracandidaților. De aici s-a lansat o diatribă mediatică în care profesorul Liiceanu acuza facultatea de abatere de la meritocrație, iar facultatea i-a răspuns în paginile unei platforme online, profesorul a ripostat și așa noi am asistat la un conflict, să-i spunem… interesant. Am făcut această amplă analiză a conceptului de meritocrație întrucât ceea ce urmează să scriu nu are nici cea mai mică intenție de a intra în ampla polemică a Facultății de Filosofie. 

Este mai degrabă o încercare de a chestiona întregul mod ierarhic și elitist – cel puțin la nivel de aspirații – în care funcționează universitatea noastră. Am atras atenția în nenumărate rânduri că soluția la feudalismul nostru academic nu este un alt tip de ierarhie, tot strictă, tot opresivă, tot bazată pe relații de putere. E foarte greu însă de răzbătut cu o asemenea idee radicală, pentru că adversarii feudalilor și nepotiștilor sunt ei înșiși avizi de competiție și meritocrație! Și cu cât încerci să le explici că universitatea trebuie să-și regândească din temelii structura, obiectivele, modul de avansare, cu atât riști să fii insultat mai puternic. 

De altminteri, poate nu o să ne mire că însuși Michael Young a fost promotorul unor modele alternative de universitate, o universitate deschisă, inclusivă. Cercetările sale au dus în anii ʼ60 la închiderea multora dintre așa-numitele școli elitiste ”grammar schools” (se numesc așa pentru că erau școli petru elite în care se învăța latina) și înlocuirea lor cu școli inclusive în care tuturor să li se dea o șansă. În România suntem foarte departe de aceste idealuri generoase pe care Antonio Gramsci le-a exprimat încă de la începutul secolului XX. ”A crea o cultură nouă nu înseamnă doar a face în mod individual descoperiri  <originale>, ci înseamnă totodată (mai ales) a răspândi în mod critic adevărurile cunoscute, a le socializa și prin aceasta a le face să devină o bază pentru acțiuni vitale, un element de coordonare și de ordine intelectuală și morală. A face ca o masă de oameni să gândească coerent și în mod unitar realitatea prezentă e un fapt <filosofic> mult mai important și mai <original> decât descoperirea de către un <geniu> filosofic a unui adevăr ce rămâne în patrimoniul unor mici grupuri de intelectuali.” (Gramsci, p. 57). 

Trăim într-o totală contradicție cu acest ideal al răspândirii cunoașterii. Ceea ce suntem încurajați să facem este să adunăm puncte în CV pe care să le convertim în bani, adică în fonduri de cercetare. Competiție, meritocrație, ierarhie, bani. Minunata lume nouă. Dacă ar fi să o iau pe urmele lui Michael Young, aș imagina viitorul luminos în care punctele din publicații vor fi trecute electronic într-o identitate virtuală stocată pe un dispozitiv care să fie plasat sub tegumentele noastre. Sigur, putem respecta autonomia individului și demnitatea sa, în așa fel încât va fi lăsată totuși opțiunea de a alege singur unde dorești să-ți fie montat dispozitivul. Astfel, exact cum trecem produsele cu codul de bare la casierie, vom trece prin fața unui dispozitiv care ne va citi automat Hirsch-ul combinat cu ceilalți indicatori scientometrici. Vă dați seama? Nici n-ar mai fi nevoie de comisie de evaluare. Ne prezentăm în fața aparatului și putem, pe loc, să stabim cine are indicele mai mare. Ba chiar am putea să ne verificăm în permanență și cine nu are un anumit punctaj să nu ia leafa. Pentru transparență aceste informații să fie făcute automat publice și salariile să fie flexibile, de așa natură încât banii pe care nu-i iau colegii care nu au punctaj să meargă la cei care merită, adică la cei cu punctaj mare. 

Ba mai mult, am putea deschide piața muncii pentru cadre didactice din afară, care, odată trecute de aparatul de citire, dacă dovedesc că au punctajul mai mare, ar putea lua chiar în mijlocul semestrului locul profesorului intrat la ore. Pentru maxim dinamism, competiție și transparență. Nu suntem departe. Un coleg din Polonia – un vis de progres pentru mulți dintre meritocrații români – îmi spunea că ei sunt obligați prin contract să aibă cont pe Research Gate și să fie activi acolo, luându-se în considerare acea activitate la remunerație. Așa cum am arătat și cu alte prilejuri, pe mine mă șochează ambele tabere. Pe de o parte getodaci liberi care nu doresc deloc să fie evaluați clamând un suveranism sulfuros care ascunde cele mai flagrante forme de impostură. Pe de alta, talibani meritocratici care visează să-i decapiteze pe cei dintâi. De ce oare? Ca să câștige studentul – că tot e învățământul centrat pe el? Nici vorbă, ca să câștige ei! Adică să se pună ei în locul călduț din care vor să izgonească impostorii. Prima categorie se suie pe scară fraudulos. A doua categorie vrea să se suie acolo prin muncă cinstită. Eu aș vrea să arunc scara cu totul! Pentru că azi suntem profund divizați, mâncați de suspiciune și invidii și incapabili să facem acțiuni colective dezinteresate. Structura alternativă trebuie să permită progresul tuturor, iar asta nu se poate face câtă vreme avem oameni care se urăsc de moarte, care au impresia că doar ei merită să fie unde sunt, care odată ce au ajuns să aibă niște articole ISI se comportă mai ceva ca feudalii cărora le-au luat locul. Cum nu doresc să iau nici partea talibanilor CV-ului, nici a celor care vor suveranism, atacurile au venit din ambele părți. Dar e curios că cele mai agresive au venit din partea celor frustrați că nu s-au putut impune pe bază de puncte și scientometrie într-un sistem feudal. Voi lăsa pentru un articol viitor reflecțiile cu privire la un model alternativ de universitate. Pe moment voi afirma doar că e vital să reflectăm la aceste modele alternative de universitate pentru că nu am nici cea mai mică speranță că această instituție va fi mai inclusivă, mai deschisă, mai dispusă să formeze conștiințe critice odată ce acești oameni, meritocrații, vor ajunge la butoane. Pentru că sunt la fel de avizi de privilegii și ierarhie și iubesc meritocrația pasional. 

Referințe bibliografice:

Fisher, Claude S.  Michael Hout, Martin Sanchez Jankowiski, Samuel. R. Lucas, Ann Swidler, Kim Voss, Inequality by Design. Cracking the Bell Curve Myth , Princeton University Press, 1996;

Fox,  Alan “Class and Equality”, Socialist Commentary, May (1956): 11-13;

Gramsci, Antonio, Caietul XI, Adenium, 2019.

Littler, Jo, Against Meritocracy: Culture, Power and Myths of Mobility, Routledge, 2018.McNamee, Stephen J. și Robert K. Miller Jr. (1950) [2009],The Meritocracy Myth, Rowman Littlefield Publishers, Inc.;Standing, Guy, The Precariat, The New Dangerous Class, Bloombury Academic, 2011;

Țoc, Sebastian, 2018. Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc, Pro Universitaria.

Maria Cernat  este membru asociat CARFIA, absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării(promoția 2001) și a Facultății de Filosofiedin cadrul Universității din București(promoția 2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării. Din anul 2008 este doctor în filosofie cu o teză sub coordonarea profesorului Ilie Pârvu. În prezent MariaCernateste lector univ.dr. la Facultatea de Stiințele Comunicării și Relații Internaționale, departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Pe parcursul carierei sale academice a predat Studii Critice în Mass-MediaAnaliza de Discurs,Introducere în Științele Comunicării, Etică și Deontologie Profesională. De asemenea, este autoare a numeroase articole indexate în baze de date internaționale cum ar fi ISI, Ebsco, ProQuest, etc. Din anul 2009 este membră în comitetul redacțional al revistei Journal for Politics and Laweditată de Canadian Center for Higher Education. 


[1]Alan Fox, “Class and Equality”, Socialist Commentary, May (1956): 11-13

[2]Michael Young, The Rise of the Meritocracy, 2nd revised edition, London, Transaction Books, 2004, hereafter Rise of Meritocracy.

[3]G.A. Cohen, ”The Structure of Proletarian Unfreedom”, Philosophy and Public Affairsvol.12., nr. 1, pp. 3-33, 1983.

[4]Claude S. Fisher, Michael Hout, Martin Sanchez Jankowiski, Samuel. R. Lucas, Ann Swidler, Kim Voss, Inequality by Design. Cracking the Bell Curve Myth , Princeton University Press, 1996.

[5]McNamee, Stephen J.  și Robert K. Miller Jr.The Meritocracy Myth, RowmanLittlefield Publishers, Inc.(1950) [2009];

[6]James Bloodworth, ”The Myth of Meritocracy. Why Working Class Kids Still Get Working Class Jobs”, Biteback Publishing, 2016. 

[7]Adam Curtis, What Happened to our Dream of Freedom? https://www.youtube.com/watch?v=eH233mVxHMU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *